Despre bărboși

 Cu ce imi ocup eu timpul liber.


Aici

sau:
 

“Tu n-ai vrut să înveți să faci cafea. Tu n-ai vrut …”

5 august 2007

Mereu am vrut să cred că viața mea ar putea fi ruptă din filmele alea vechi și franțuzești, cu “Je t’aime!” spus într-o dimineață leneșă cu două cafele. Și mereu mi-a plăcut să visez ... așa cum place tuturor femeilor bolnave de-o iubire melancolică și învechită de timp ... mult timp doar cu noi.

Tu știi bine că filmul nostru nu a semănat nici o zecime cu visul meu! M-a durut o vreme și asta doar pentru că eram o proastă care nu vedea mai departe de limitele pe care și le impusese. Nu acceptam să cred că viața nu mă răsplătește așa cum credeam eu că merit. Dar m-ai iubit cu toate copilăriile, toanele, reproșurile și cuvintele pe care ți le-am aruncat în față la fiecare discuție mai aprinsă.

Dar tu mereu ai avut răbdare cu mine. Aproape ...

To: maragavrila@gmail.com

Subject: Nu am murit, doar am dispărut!

Date: 28^th August 2007

Știi, Mara, ca eu mă deschid greu. Iar cu lucruri de-ale sufletului nici nu te las să găsești cheia. Dar simt nevoia să-ți spun; atfel o să înnebunesc de-a binelea.

Cum să ți-l descriu? Fizic vorbind, era un tip înalt, mă depășea cu vreo 10 cm, așa cum îmi place mie, brunet, tuns scurt, cum să-ți spun, banal la prima vedere ... Dar avea niște ochi căprui, Dumnezeule!, îți spun, Mara, când m-a privit am crezut că o să leșin și doar mă cunoști, mă stăpânesc exemplar. Cred că d-asta m-am și îndrăgostit de el. Știi vorba aia, “m-a cucerit dintr-o privire”. O să scurtez puțin, că nu asta e important; per total, arăta bine. Sunt convinsă că și ție ți-ar fi plăcut. Avea aerul ăla de băiat rău (în jurul tipilor ca el m-am învârtit toată viața!) care mie-mi place și, pe cuvânt, că am crezut că de data asta o să fie diferit! Niciodată nu mă învăț minte și parcă nici nu vreau. Era un mister pentru mine de unde i se trăgea atitudinea asta. Aș fi zis că e de la repăreala pe care o asculta sau de la barba aia la care n-a vrut să renunțe nici după ce am insistat de 100 de ori s-o dea jos ... Încă mă macină gândul ăsta și cred că pentru o vreme o să îmi umple nopțile.

N-am vrut să alarmez pe nimeni cu “dispariția” mea, dar parcă numai el era în mintea mea, de fapt, DOAR el era în mintea, garsoniera și patul meu. Să-ți spun de suflet?! Să-ți spun ce se întampla cu el?! Nici eu n-am avut habar, de fapt, nu știu să-ți explic. Or simți or ba și o să-mi dai dreptate ... curând, că doar te cunosc, Mara!

Omul ăsta al meu, pentru că a fost al meu, știa de toate. Într-o lună, mai mult sau mai puțin, am văzut zeci de filme, am ascultat o mie de piese, doar câteva le-am pus pe repeat și am irosit un milion de cuvinte, puține spuse de două ori ... Ne petreceam nopțile vorbind, fumând continuu în bucătărie. Pielea ne mirosea ca o tutungerie, dar știi, era un miros atât de plăcut și de familiar încât nu-mi păsa. MIE nu-mi păsa, tocmai pentru că era presărat de lucruri frumoase, momente pe care nu le trăisem până să-l cunosc pe el. Da, nopțile le țineam întotdeauna pentru povești lungi și dragi până la răsărit. Diminețile erau cele mai frumoase, atunci ne puneam în pat, încă uzi de stropii de la duș, dar era așa cald ... o căldură îngrozitoare! Și nici noi n-o lăsam să se disperseze ... Adormeam întotdeauna după el, dar compensam cumva ca într-un puzzle bine pus la punct. El se trezea înaintea mea, uneori îmi spunea că mă privea până deschideam și eu ochii, alteori punea de două cafele și mă aștepta în bucătărie. Nu era genul care să gătească, dar nici n-am vrut să fie ... nu se încadra în visele mele dragi și din ce în ce mai îndepărtate. O dată mi-a făcut niște ouă ochiuri pe care le-am mâncat doar de dragul lui că mie nu-mi plăceau, nu mi-au mai plăcut de când eram la grădiniță și-am făcut o urticarie urâtă. Renunțasem la iubirea mea clișeică, atât de tare mă prinsese-n sufletul lui. Mereu mâncam cereale dimineața, adică în dimineața noastră, undeva pe la amiază când vecina de deasupra lăsa radioul aprins, doar ca să n-o auzim cum sforăie. Dar o auzeam și nu i-am spus niciodată că ar trebui să închidă dracului radioul ăla nenorocit! Nouă ne plăcea, ne propusesem chiar ca atunci când o să fim îndeajuns de ramoliți și “vechi” să ne mutam la țară, într-o casă mică, încăpătoare doar pentru amândoi ca să punem sforăi până i-or cădea țiglele. Ne făcusem mii de planuri. Dacă ți le-aș spune, ai crede că-ți scrie altă persoană. Dar nu-i așa, Mara, serios! Omul ăsta mi-a deschis ochii atât de larg și mi-a arătat ce înseamnă să visezi. Adică, să visezi pe bune, nu să pui momente din filme cap la cap. Și e frumos să visezi... Nici nu știi! Că nici tu nu știi ce-i aia să visezi! Mă simțeam ca și cum aș fi descoperit un mare secret, “secretul lumii” cum i-am spus, esența aia pentru care merită să te și trezești după ce închizi ochii.

Da, ne umpleam timpul doar cu noi și atât. Uneori vorbeam mai mult despre mine, alteori despre el, dar mereu despre noi. M-am simțit goală-n fața lui, de parcă m-ar fi știut pe dinafară. Și i-am spus asta într-o zi. Ne-am certat rău. Am aruncat cu puține cuvinte unul în altul, câteva cărți și multe priviri înțepătoare. Când mă lua în brațe uitam de tot, uitam că sunt un vulcan care tocmai își împrăștia lava din dormitor până-n bucătărie. A avut răbdare cu mine, nu îndeajuns ... sau nu cât aș fi vrut eu.

Măi, Mara, eu îți spun ... Oameni ca el sunt puțini. Avea planuri pentru el și pentru noi, avea timp pentru tot ce-și propunea. Dar vrei să îți spun pentru ce n-a avut el timp?! Să vadă cum știu eu să iubesc, să-l iubesc, de fapt. În fiecare zi ne certam la micul dejun. De parcă lui îi plăcea să-și înceapă ziua într-o atmosferă apăsătoare ... și să nu mai zic de căldură! Fierbeam în fiecare clipă în preajma lui, dar atunci când ne certam simțeam cum începeau obrajii să mi se înroșească și sângele să-mi clocotească. Și vrei să știi de ce?! Pentru că el vroia ca eu să îl aștept în bucătărie lângă cutia cu cereale, cu laptele deja pus în castronașele alea verzi ale mele. Dar lui îi plăcea să se trezească înaintea mea ... Măcar de ar fi înțeles, de m-ar fi înțeles!

Nu cred că se mai întoarce și nici nu-l mai vreau, să știi. Cu ieșirile lui copilăroase și toanele lui cu adevărat prostești! Mi-a lăsat un bilet pe masa noastră din bucătărie. Mi-a venit să plâng, mă crezi? Nici n-am vrut să-l citesc; mă așteptam să scrie că sunt prea impulsivă, că nu o mai suportă pe baba de deasupra sau că am ajuns goală pentru el. Dar nu ... ! Mi-a spus că niciodată nu i-am făcut cafea dimineața și că nu poate să iubească pe cineva care nu știe să facă o cafea bună! Tu auzi, Mara? Știi că n-a fost zi încă dintr-a 10-a fără cafea! “N-ai vrut să înveți să faci cafea ... ” El n-a-nțeles că eu l-am iubit pe ascuns, că mă trezeam cum îi auzeam pașii pe podea și că-l spionam când trebăluia prin bucătărie. Făcea o cafea mediocră oricum, dar doar așa știa el să mă iubească, ăla era momentul lui în care îmi arăta că știe să iubească. Și doar atunci! Mi-a fost frică să i-l fur. De fapt, mi-a fost frică să nu cumva să înceteze să mă iubească ... Că el nu știe și nici n-a avut răbdare, măi Mara, n-a avut ... 

sursa imaginii: nu mai stiu de unde am "furat-o"