Hop in trip hop

Am descoperit-o-n 2008 si a fost dragoste la prima auditie.

Forever my #1


Aici, full album. Pentru zilele de visat cu ochii deschisi...

Valiza

Daca m-ar fi intrebat cineva, oricine pe undeva prin Septembrie cum mi s-a parut anul asta, as fi spus oribil, groaznic, ca o poveste horror care nu ar da semne sa se sfarseasca. Ceea ce e ciudat, pentru ca ultimii 4 ani au decurs in ritmul asta, dar cumva s-au echilibrat. Si ce e si mai straniu e ca 'raul' a devenit din ce in ce mai mare, chiar monstruos pe alocuri. Intrebarea fireasca ar fi cum s-a intamplat asta si mai ales unde-am gresit? Acum, la cinci zile distanta de Craciun, sunt oarecum optimista. Si nu e un optimism venit peste noapte, dar unul pe care l-am strans din Octombrie si l-am cultivat treptat. Experienta mea in agricultura e egala cu zero, dar pana la urma totul se-nvata, nu-i asa? Da, recunosc, am avut multe zile si nopti, mai ales, cand vroiam sa arunc semintele, dar ... timpul trece oricum! De ce sa nu-l cultiv ... la propriu?

Asa ca mi-am vazut in continuare de ghivechiul meu cu pamant, pe care l-am ingrijit cand si cand, iar acum se vad ceva roade. Da, nu e spectaculos. Dar spectaculosul nu se intampla peste noapte si nici cand bat din palme, din pacate. As vrea sa spun ca se putea si mai bine, dar asta ar insemna sa fiu dura cu mine, pentru a mia oara. Iar daca tot am ajuns in punctul asta, pot sa trag linie si sa fac un rezumat al lui 2014, dar unul mai atipic. Adica n-o sa povestesc tot ce-mi trece prin cap, pentru ca-mi functioneaza creierul non-stop si n-as vrea sa-l dezbrac de secrete.

Cred ca cel mai mare progres in drumul de a ma redresa a fost sa cer ajutor. Sunt genul de persoana care vrea sa le rezolve pe toate si nu accepta ajutor nici atunci cand realizeaza ca e depasit de situatie. Da, a fost greu sa cer ajutor, a fost momentul in care am atins pamantul mai adanc si mai puternic decat oricand, dar a fost si perioada in care am adunat semintele astea minunate care cresc si care in curand vor face tulpini si frunze frumoase. Ca sa nu trebuiasca sa mai ating iar pamantul ca sa le vorbesc. Iar pentru asta, inca nu am gasit cuvinte care sa ma ajute sa spun tot ce am pe suflet, dar n-am sa ma dau batuta. De data asta, nu.

Mereu m-am ambitionat sa vreau mai mult si mai mult. Ceea ce mi se pare o chestie foarte ok. Numai ca ultimii ani m-au invatat ca asteptarile nerealiste inseamna esecuri fatale. Iar adunate si rasadunate m-au dus in punctul in care am incetat sa sper ca pot atinge anumite idealuri. De-aici, ca intr-un cerc vicios, au urmat mai multe lucruri, de la anxietate pana la motivatie zero. Ideea e sa am solutii. Uite, copacul asta m-a invatat ca trebuie sa lasi un lucru sa creasca si sa persevereze ca sa vezi progres.

Nu stiu de unde am luat ideea ca oamenii puternici nu-si exprima sentimentele. Adica, nu vreau sa spun ca ar fi sociopati, dar ca sunt extrem de retinuti in gesturi. Cred ca am vazut 2-3 filme proaste pe care le-am luat drept exemplu. Hmm, poate ar trebui sa fiu mai atenta. Am constientizat, intr-un 2014 tarziu ca eu imi reprim sentimente. E foarte trist ce spun, dar constient am crezut ca-mi fac un bine. De fapt, mi-am pierdut din eu. Da, nu am fost genul de om caruia sa-i citesti emotiile usor, dar m-am transformat in unul caruia nu-i mai citeai emotiile deloc. Daca stau bine sa ma gandesc, nu cred ca mi-am permis sa mai traiesc la intensitate maxima de... cel putin doi ani. Am uitat efectiv cum e sa plangi de fericire, sa razi cu lacrimi si din inima. Dar nici partea negativa nu am mai simtit-o, sentimentul de a avea inima rupta-n bucatele sau durere. Toate au disparut. Simteam doar un gol pe care nu am stiut cum sa-l umplu, daca ar trebuit umplut sau nu. O ceata in care nu se intrevedea deloc vreo lumina care sa ma ghideze intr-o directie sau alta.

Pe de alta parte, am inteles si am vazut ca iubirea e neconditionata. Nu am mai oferit atat de mult cum o faceam, de fapt nici nu stiu daca am oferit sau daca s-a simtit intentia mea. Nu a mai venit ca un lucru natural sa ofer si am facut eforturi imense sa nu pun ziduri de fier in jurul meu. Dar, cum am mai spus anterior, nu multi au cheia. Iar cei care o au n-au aruncat-o cand au vazut o cladire goala.

2014 e anul in care intrevad o directie, in care vad cateva lumini la orizont. Acum sunt constienta ca daca voi incerca sa merg spre fiecare de-odata e o lupta pierduta si ca ar trebui sa-mi indrept atentia spre un singur bec. Oricand pot sa ma intorc, dar daca drumul n-a fost cel potrivit, sa nu-l privesc ca pe un esec, ci ca pe o experienta traita la intensitatile ei. Pentru ca sunt om si nu pot sa diger tot. Nu vreau sa mai las lucru sa ma abata din drum inca o data si inca o data. Nu. La sfarsit de 2014 am pus punct. Am aruncat efectiv tot ce ma ingreuna si ma facea sa stau pe loc in timp ce restul lumii continua sa mearga din ce in ce mai alert. 2014 e anul in care bagajele emotionale s-au intors in coltul lor si eu pornesc la drum c-o valiza noua in care sa-mi pun copacelul. Ma bucur sa-l vad crescand.

sursa imaginii: pinterest.com

Horror story

Una din jumatatile de ora petrecute cu folos. Filmele horror sunt egale cu zero pe langa ce traieste un om diagnosticat cu depresie in fiecare zi.  

Asadar:


sursa video: ted.com

Vis vs. Realitate

Din categoria 'personale', m-am gandit ca sunt unele lucruri pe care-ar trebui sa le scriu aici din doua motive: vreau ca atunci cand recitesc sa imi amintesc exact gandurile pe care le-am avut la momentul respectiv (oamenii au tendinta sa uite cand lucrurile se indreapta catre mai bine sau mai rau si intr-un final orice experienta e menita ca sa-nvatam din ea), iar doi pentru ca pe mine, personal, ma imbarbateaza cand descopar ca experienta mea e traita de altcineva, privita din perspectiva acelei persoane. Solidaritate, da, solidaritate e cuvantul cheie.

Fara a intra in prea multe detalii, intorcandu-ma dupa o luna in care mi-am umplut bateriile la maxim, in care fiecare zi a fost minunata pur si simplu, in care am redescoperit sentimente uitate si m-am redescoperit, m-am lovit brusc de un zid. Eu i-as spune zidul realitatii, pentru ca nu-mi amintesc ultima luna in care zambetul nu mi-a pierit de pe fata. Da, m-a lovit realitatea atat de tare, incat m-a dezorientat si-am simtit ca ultima luna din viata mea a fost un vis. Desi 30 de zile eu le socotesc ca fiind o perioada lunga de timp, in momentul in care ma indreptam spre camera mea de pe taram danez am socotit-o ca o secunda... sau doua. Prea scurta, prea magica, prea frumoasa. N-as fi crezut ca timpul e atat de inselator si relativ, desi atunci cand astepti ai impresia ca 5 minute devin o eternitate, iar atunci cand te grabesti ai crede ca abia ai avut reusit sa clipesti. Dar o luna cat o secunda? In momentul ala m-am simtit goala, iar vremea parca se incapatana sa-mi faca o gluma proasta cand incepuse sa ploua cu nerusinare. Asta da cinematografie... . 

Bucuria mea a fost si este, de fapt, ca am reusit sa ma redresez. Asta pentru ca parintii mei sunt minunati, iar prietenii mei, aia pe care ii insir pe degetele unei singure maini sunt exceptionali. Si ce e cu adevarat magic e ca nici nu trebuie sa fie altceva decat ei insisi. Altfel spus, mi-am gasit bucatica de rai.

matinal

o noapte alba
un pat familiar
o(mie) de ganduri
un plan ambitios
o cana fierbinte de ceai
un sentiment de melancolie
o ora nepotrivita
un om cuibarit in cearsafuri
o adiere de toamna
un laptop deschis
o piesa repetandu-se la nesfarsit*
un dor de mers fara destinatie
o ploaie rece si zgomotoasa
un imbold pentru liniste
o aventura la Iorga**

eu
eu acasa.

* **Biblioteca Judeteana Nicolae Iorga, Ploiesti

Multe si marunte

06.00 - alarma telefonului suna si trebuie sa te trezesti. Incepe o noua zi, o zi in care sa fii mai aproape de telurile tale, poate chiar sa ti le si-ndeplinesti.

08.30 - mic dejun terminat, cafeaua o bei pe drum. Te grabesti altfel vei pierde trenul si tie nu-ti place sa intarzii. De altfel, esti o persoana punctuala.

08.55 - Ai ajuns la timp, cu 5 minute mai devreme inainte ca programul de lucru sa-nceapa. Pe drum ti-ai baut cafeaua.

12.32 - pauza de pranz, socializare cu ceilalti colegi. Iti mai pregatesti inca o cafea, iar cat timp filtrul isi face treaba iesi putin afara. Iti aprinzi o tigara, timp in care schimbi cateva cuvinte cu ceilalti fumatori.

13.04 - iti continui treaba.

17.12 - ti-ai strans lucrurile si pleci spre casa. Sala ramane incet, incet fara lumini.

20.15 - ai ajuns acasa, ti-ai pregatit cina si esti in pijamale. Mai ai timp sa iti arunci un ochi pe site-urile tale preferate, sa vezi ce minunatii ascunde lumea asta. E fascinant, nu-i asa?

23.20 - intr-un final adormi. Poate ca azi ai facut inca un pas in directia scopului tau, poate a fost o zi buna...

Ce vreau eu sa spun e ca desi e minunat ca esti focusat pe atingerea unor idealuri la care aspiri, uiti sa te bucuri de lucruri marunte. La finalul zilei le cauti, virtual, in imagini si secvente video de care esti impresionat, dar nu ar fi mai simplu daca le-ai trai dincolo de ecranul laptopului tau? 

Uite, am sa-ncep eu; vreau sa simt iarba sub talpile desculte, vreau sa invat sa ma bucur de ploaie iar si sa nu mai pun o fata posomorata de fiecare data cand alerg pentru ca nu am umbrela, vreau sa vad curcubeul dupa ploaie, vreau sa ma bucur de gustul cafelei si sa n-o mai iau ca pe o banalitate, o rutina pe care am ajuns s-o respect religios aproape, vreau sa ma bucur de fiecare data cand inspir aer dimineata si nu numai, vreau sa ma uit in jurul meu in fiecare dimineata desi parcurg acelasi drum, fiecare zi e diferita de cea dinainte, vreau sa ma plimb fara destinatie si doar sa ma pierd. As putea sa continui multa vreme. 

Vezi cum uitam de lucrurile astea mici care ne bucura sufletul? Vezi cat de usor poate fi un om fericit? Ne afundam in imagini de ansamblu la care muncim toata viata si uitam de piesele mici de puzzle. Detaliile astea pot schimba o intreaga imagine si viziune asupra modului in care iti traiesti viata. Uite, am o marturisire; zilele trecute am iesit in miez de noapte afara. Vantul adia slab, in aer era un miros de toamna timpurie si-o liniste incredibila. Am fost langa lacul din apropierea locuintei mele si m-am asezat pe-o banca, iar timp de o ora am stat acolo uitandu-ma la cea mai frumoasa luna plina. Din cand in cand schimbam perspectiva si ii priveam imaginea din lac. Dar a fost atat de frumos... Promit sa fac asta mai des. Promite-mi ca o sa faci si tu asta.

PS. Iti promit ca-n realitate imaginea asta e egala cu 0. Fie, 0.3, dar merita. 
PS. 2 Urmatoarea luna plina e pe 8 octombrie. Eu nu o s-o ratez. Sper ca nici tu.


sursa imaginii: pinterest.com

05/09

De vreo trei ani am o idee care persista si de care ma lovesc mereu in capul meu sub diferite forme. N-as stii cum s-o introduc, asta ar cere un mini rezumat al lucrurilor care m-au facut sa gandesc in felul asta, iar aici lucrurile devin mult mai personale. Totul are o limita, iar aici incepe bariera in cazul meu.

Imagineaza-ti ca alergi continuu intr-un spatiu mic cu pereti oarecum pe placul tau. Oricat de comfortabil te-ar face incaperea sa te simti, stii ca ceva lipseste. In efortul tau de a mentine camera placuta, lovesti neatent cutia cu vopsea de pe pervaz. Ai vazut-o dinainte, stiai ca e acolo si ai stiut tot timpul ca exista posibilitate de a o imprastia pe pereti si podea din intamplare. Ti-ai asumat riscul. Un risc inutil daca ma intrebi pe mine. Dar pericolul e intrigant, nu-i asa? Acum totul e murdar. Stergi urmele, dar in cadere, cutia cu vopsea a scrijelit podeaua. Cu timpul nu va mai fi atat de evident, fie pentru ca podeaua se va deteriora, fie te vei obisnui cu ea.

Dupa o vreme realizezi ca podeaua a stricat feng-shui ul camerei si ca nu mai poti alerga acolo. (Oricat de aberant ar parea, aleg sa 'alerg' pentru ca niciodata nu stai pe loc. In viata.) Realizezi ca sansele sunt de partea ta cand ti se ofera oportunitatea de a alege o camera noua. 'Ce bine'-ti spui, gandindu-te ca odata cu mutarea fantomele raman in locul vechi. Pentru ceva timp, spatiul nou e minunat, e tot ce ti-ai fi putut dori vreodata. Rectific, tot ce ti-ai fi putut dori in momentul actual. Ulterior realizezi ca e lipsit de personalitate si ca, desi vechea incapere isi avea bubele, era ceva in aerul ala care o facea... tu. Iar in momentul ala stii ca ai facut o alegere nefericita mutandu-te permanent in alt loc. O vacanta era o varianta mai inteleapta. Dar ai gresit, iar. O sa mai gresesti. Probabil la infinit. Dar pana atunci o sa iei si decizii bune pentru ca ai invatat. Iar daca ai fi fost avertizat, ar fi fost in zadar oricum. Pentru ca n-ai fi mutat cutia cu vopsea de pe pervaz si n-ai fi ascultat vocile (desi putine, ce-i drept) care iti spuneau sa nu pleci din camera.

Acum esti in incaperea noua si te-ntrebi ce-i de facut. Vrei sa te muti inapoi. Te-ar face fericit. Te-ar face nefericit. Ambele variante se aplica. Iar un cantar n-ar fi indeajuns de exact sa masoare avantajele si dezavantajele.

Intrebarea inca pluteste-n aer. Deciziile astea or sa ma omoare intr-o buna zi. Serios.


sursa imaginii: google.images.com

***

Cred ca uneori introducerile nu-si au rostul, iar uneori trei cuvinte valoreaza mai mult decat trei paragrafe. Vreau sa-mi notez o fraza pe care sper sa n-o uit niciodata.

"Sper ca in viata asta sa faci ceea ce-ti doresti si nu ceea ce trebuie." 

Iar asta cred ca a fost cea mai frumoasa urare pe care am primit-o. Si sunt convinsa ca e una dintre cele mai sincere. Multumesc, draga prietena, multumesc enorm!

Muzica pentru suflet

M-am gandit ca n-as fi putut sa trec mai departe fara sa-l mentionez pe Silent Strike (intra la capitolul recomandari!).

"Carousel" mi-a citit si inteles gandurile mai bine decat pot s-o fac eu. Si de fiecare data ma "loveste", parca, din ce in ce mai intens.


sursa imaginii: pinterest.com

***

Atunci cand cuvintele nu-si mai au rostul.

"A film for Ella" 


PS. Unul din canalele de Youtube care ma impresioneaza de fiecare data, JacksGap. Recomand! :)

Flashback

 

Incep sa cred ca mi-am pierdut abilitatea de-a scrie, iar odata cu ea sirul gandurilor mele a devenit haotic. Uneori nu stiu pe care capat ar trebui sa-l apuc mai intai, care lucru e mai important sau care ar trebui sa fie prioritatea lucrurilor in viata mea. Si aici nu ma refer la a termina cartea inceputa acum 3 saptamani sau spalatul hainelor adunate odata cu deschiderea cartii. Nu! Vorbesc despre telurile mele, despre idealurile spre care priveam fascinata si increzatoare acum o vreme. Iar ‘vreme’ dureaza de atata timp incat n-as stii sa dau o data precisa… dar am o vaga banuiala pe care o voi tine pentru mine. Pentru moment, cel putin. Poate asta ma va impulsiona sa scriu mai des sau sa-ncerc macar s-o fac. Chiar daca absenta mea dateaza de luni bune, am avut intentia de a scrie, am vrut ideile aruncate pe undeva prin minte, dar mi-a fost si inca mi-e atat de greu sa le astern pe-o hartie, fie ea digitala sau nu. Iar de aici si haosul din capul meu. Ma intreb daca doar eu sunt pierduta si nu stiu pe ce carare s-o apuc sau incotro sa ma indrept, dar am ajuns la concluzia ca intr-o masura toti suntem pierduti. Nu conteaza varsta, e doar un numar intr-un final, nu conteaza greselile pe care le-am facut sau succesele pe care le-am savurat. Inveti, invat si invatam continuu, ne lovim constant de-un zid sau de-un perete care ne pune piedici. Iar intelepciunea se construieste pe baza deciziilor pe care le iei in momentul respectiv. Tu decizi daca-l urci sau ocolesti, daca-l lasi sa te puna-ntr-un con de umbra sau nu.

Stii cum uneori cel mai mic gest, cea mai mica rasuflare, cel mai scurt fragment dintr-o piesa preferata iti aminteste de-un lucru? Ai un sentiment aparte de deja vu, ca si cand ai calatori in timp pentru cateva secunde. Dar magia dispare instant cand te trezesti din visare si observi ca viata ta are alt background cu alte personaje si-un ‘tu’ diferit. Si tragi de flashback-ul ala nenorocit de parca ar fi ultima ta sansa la fericire.

Recunosc, imi plac introducerile lungi, imi place sa fixez scena, imi place ca alti oameni sa priveasca prin prisma mea, sa se puna doar pentru un moment in locul meu si sa inceteze sa judece doar de dragul de a o face sau din lipsa de ocupatie. Mi-as dori sa putem pocni din degete si sa-l intelegem pe omul din fata noastra asa cum merita, sa-i citim sufletul si sa-i umblam prin haosul din cap. Mi-as dori ca lucrurile sa fie altfel decat sunt acum si mi-ar dori sa am puterea sa le schimb. Dar sunt un copil care priveste confuz la ce i se-ntampla. Si stiu ca si tu ai fost in locul meu. Asa ca iti propun un targ: lasa-ma sa ma bucur macar 2 secunde-n plus de flashback urile astea nenorocite inainte ca magia sa dispara. Lasa-ma sa ma plimb prin locuri familiare macar 2 clipe. Lasa-ma sa cred ca totul e la fel, ca eu vreau sa traiesc ce-a fost chiar daca doare, chiar daca ma bucura atat de tare incat am lacrimi in ochi. Mi-e dor de familiar, mi-e dor de ordine, mi-e dor de ambitie, mi-e dor. Lasa-ma sa visez cu ochii deschisi data viitoare cand simt miros de liliac sau cand vad doi oameni imbratisandu-se cu toata inima. Mi-e dor de emotii, sa urc si sa cobor ca intr-un rollercoaster nebun, dar fa-l sa fie familiar. M-am blocat in trecut. Mi-e teama, mi-e frica si groaza sa-mi deschid inima unor calatorii noi. Prefer sa ma urc in caruselul in care eram hotarata sa nu mai pun piciorul. Dar mi-e dor de familiar si asta ma-mpiedica sa merg spre cursele noi si luminoase evidentiate de sagetile mari pe care scrie viitor.

Sursa imaginii: vi.sualize.us