Incep sa cred ca mi-am pierdut abilitatea de-a scrie, iar odata cu ea sirul gandurilor mele a devenit haotic. Uneori nu stiu pe care capat ar trebui sa-l apuc mai intai, care lucru e mai important sau care ar trebui sa fie prioritatea lucrurilor in viata mea. Si aici nu ma refer la a termina cartea inceputa acum 3 saptamani sau spalatul hainelor adunate odata cu deschiderea cartii. Nu! Vorbesc despre telurile mele, despre idealurile spre care priveam fascinata si increzatoare acum o vreme. Iar ‘vreme’ dureaza de atata timp incat n-as stii sa dau o data precisa… dar am o vaga banuiala pe care o voi tine pentru mine. Pentru moment, cel putin. Poate asta ma va impulsiona sa scriu mai des sau sa-ncerc macar s-o fac. Chiar daca absenta mea dateaza de luni bune, am avut intentia de a scrie, am vrut ideile aruncate pe undeva prin minte, dar mi-a fost si inca mi-e atat de greu sa le astern pe-o hartie, fie ea digitala sau nu. Iar de aici si haosul din capul meu. Ma intreb daca doar eu sunt pierduta si nu stiu pe ce carare s-o apuc sau incotro sa ma indrept, dar am ajuns la concluzia ca intr-o masura toti suntem pierduti. Nu conteaza varsta, e doar un numar intr-un final, nu conteaza greselile pe care le-am facut sau succesele pe care le-am savurat. Inveti, invat si invatam continuu, ne lovim constant de-un zid sau de-un perete care ne pune piedici. Iar intelepciunea se construieste pe baza deciziilor pe care le iei in momentul respectiv. Tu decizi daca-l urci sau ocolesti, daca-l lasi sa te puna-ntr-un con de umbra sau nu.
Stii cum uneori cel mai mic gest, cea mai mica rasuflare, cel mai scurt fragment dintr-o piesa preferata iti aminteste de-un lucru? Ai un sentiment aparte de deja vu, ca si cand ai calatori in timp pentru cateva secunde. Dar magia dispare instant cand te trezesti din visare si observi ca viata ta are alt background cu alte personaje si-un ‘tu’ diferit. Si tragi de flashback-ul ala nenorocit de parca ar fi ultima ta sansa la fericire.
Recunosc, imi plac introducerile lungi, imi place sa fixez scena, imi place ca alti oameni sa priveasca prin prisma mea, sa se puna doar pentru un moment in locul meu si sa inceteze sa judece doar de dragul de a o face sau din lipsa de ocupatie. Mi-as dori sa putem pocni din degete si sa-l intelegem pe omul din fata noastra asa cum merita, sa-i citim sufletul si sa-i umblam prin haosul din cap. Mi-as dori ca lucrurile sa fie altfel decat sunt acum si mi-ar dori sa am puterea sa le schimb. Dar sunt un copil care priveste confuz la ce i se-ntampla. Si stiu ca si tu ai fost in locul meu. Asa ca iti propun un targ: lasa-ma sa ma bucur macar 2 secunde-n plus de flashback urile astea nenorocite inainte ca magia sa dispara. Lasa-ma sa ma plimb prin locuri familiare macar 2 clipe. Lasa-ma sa cred ca totul e la fel, ca eu vreau sa traiesc ce-a fost chiar daca doare, chiar daca ma bucura atat de tare incat am lacrimi in ochi. Mi-e dor de familiar, mi-e dor de ordine, mi-e dor de ambitie, mi-e dor. Lasa-ma sa visez cu ochii deschisi data viitoare cand simt miros de liliac sau cand vad doi oameni imbratisandu-se cu toata inima. Mi-e dor de emotii, sa urc si sa cobor ca intr-un rollercoaster nebun, dar fa-l sa fie familiar. M-am blocat in trecut. Mi-e teama, mi-e frica si groaza sa-mi deschid inima unor calatorii noi. Prefer sa ma urc in caruselul in care eram hotarata sa nu mai pun piciorul. Dar mi-e dor de familiar si asta ma-mpiedica sa merg spre cursele noi si luminoase evidentiate de sagetile mari pe care scrie viitor.
Sursa imaginii: vi.sualize.us
