Unde te duci 2015?!

Citeam acum cateva zile postarea mea de anul trecut, rezumatul lui 2014. A venit randul lui 2015, dar de data asta aleg sa fiu zgarcita-n cuvinte.

Cumva, intamplator sau nu, de fiecare data cand trag linie, cel mai bine pe fundal suna albumul asta: Dj Krush - Zen. Iar de data asta simt ca titlul mi se potriveste ca o manusa! Pe scurt, in 2015 am invatat sa fiu zen, sa ma bucur mai mult de tot ce mi se intampla, sa traiesc mai mult in prezent, fara sa neglijez viitorul. Am continuat sa-mi fac planuri, dar am si acceptat mai usor atunci cand ele nu s-au materializat. Blessing in disguise pana la urma, nu?

Spuneam la un moment dat ca am sa vorbesc despre psihologia pozitiva pentru ca de-aici a-nceput shift-ul de perspectiva. Imi propusesem intr-un 2014 tarziu sa imi schimb atitudinea vis-a-vis de... viata-n general. Asa ca m-am pus pe treaba; am o lista de recomandari bune de tot:

Positive Psychology Coursera
Positivity -  Barbara Fredrickson
The power of now - Eckhart Tolle
David Steindl-Rast - Ted talk 

Eu as spune ca au fost catalizatorul schimbarii mele. Dar, cumva o multime de alti factori s-au aliniat la locul si momentul oportun. 

Bun, si daca tot am inceput cu o lista, continui in ritmul asta. Intr-o ordine oarecum cronologica, 2015 a fost imbinarea unor cuvinte si sintagme "grele":

familie
apropiere
prietenie
gandire pozitiva
iesire din zona de confort
inima deschisa
fericire
pierdere
motivatie
incercari
dream job
decizii majore
toleranta
neasteptat
optimism
dezamagire
energie
vointa
impacare.

Chiar si-acum cand privesc lista asta, observ ca eu nu mai sunt nici pe departe persoana pe care o priveam in oglinda si n-o recunosteam acum un an. Inca mai am sechele, simt ca e atat de usor si comod sa apuc iar drumul ala incat stau alerta 24/7 sa nu cumva sa pierd doza asta de motivatie si dorinta de a schimba lucruri. E obositor, dar satisfactia e infinita. 

Stiu ca am ales sa ma lupt cu morile de vant si anul asta, dar a fost o alegere asumata. Pe de alta parte, au fost situatii care m-au luat pe nepregatite si pe care nu aveam cum sa le influentez. Incepusem prin iunie o serie a unor emotii puternice; am simtit ca e necesar sa discut despre prietenie si distanta. Ultimele doua postari planuiam sa se invarta in jurul ideii de pierdere si fericire. 

Ulterior am decis sa nu vorbesc despre pierdere. Inca invat foarte multe la capitolul asta si cumva simt ca e mult prea personal sa dau macar hint-uri. E un gand cu care eu inca nu m-am impacat si pe care inca mi-e greu sa-l accept sau sa vorbesc despre el. Ultimul subiect al seriei avea in vedere fericirea. Fericirea aia pe care o imparti cu un singur om si pe care o traiesti alaturi de el. Din nou, am simtit ca vreau sa pastrez sentimentul asta intr-un cerc restrans, sa fie doar pentru noi si sa-l crestem impreuna. Iar acum simt ca momentum-ul a trecut si nu as mai transmite acelasi mesaj. N-ar fi just fata de fericire, as denigra-o desi n-are nicio vina.

2015, 2015... Daca pe plan personal stiam foarte bine ce vreau, acum pe final mi-ai deschis noi orizonturi pe cel profesional. Bun, ideile sunt acolo, initiativele au pornit, motivatia e cat trebuie, ambitia iese si ea timida la suprafata, cafeaua si energia nu-mi lipsesc, sunt inconjurata fix de oamenii de care am nevoie. 

2016, it's on! :)

PS. Cand a trecut anul?
PS. 2. Pentru a patra oara anul asta imi impachetez lucrurile. Trag de timp si mai scriu cateva cuvinte in spatiul meu virtual. Am dezvoltat o repulsie justificata fata de mutat. 2016, ne potolim putin?


sursa imaginii: images.google.ro

Closure.

Intai si-ntai, da-i play, pune-o pe repeat. E-n sincron cu vibe-ul meu. Las-o-ncet, incet de tot, cat sa resune subtil pe fundal. Uite, eu am chestia asta sa asociez piese unor momente cheie din viata mea. Am o colectie impresionata aruncata peste tot. Am incetat sa-mi mai fac rezolutii pentru anul nou. Imi propun lucruri. E mai eficient, pentru mine. Imi propun sa adun toate piesele astea la un loc, un jurnal audio.



Closure.
Nu-mi plac lucrurile neterminate de fel. Le simt ca pe-un task pe care nu l-am dus la bun sfarsit. Iar cand ai o pasiune interesanta pentru facut liste, atunci e o problema. Am un sentiment de usurare atunci cand tai o sarcina de pe-o lista. Fie ca de pe-o foaie de hartie, vreo lista digitala sau doar mental. Ma face sa ma simt bine, desi listele mele sunt nesfarsite si adaug constant lucruri noi. Altfel, as cadea intr-o monotonie si m-as plafona. Si asta e una din cele mai mari frici ale mele. M-e teama sa ajung banala, mi-e teama sa imi pierd din personalitate, mi-e teama sa pierd din mine si mai presus de tot pe mine. Am fost (pe) acolo si nu mi-a placut. M-am inspaimantat de propria-mi imagine.

Dar.. ! Oamenii au nevoie de povesti, au nevoie sa stie unde a inceput istoria, ce s-a intamplat si cum s-a terminat. Nu poti sa nu termini o poveste. E inuman si dureros. Raman atatea cuvinte de spus, alteori nu mai e nevoie de niciunul. Dar e necesar sa spui "povestea s-a incheiat". Gata, stiu atunci ca pot sa tai si lucrul asta de pe lista. Pot sa trec la urmatorul si nu mai trebuie sa caut solutii pentru o poveste- problema al carei deznodamant l-am stabilit deja. Si chiar daca esti constient de finalul povestii ai nevoie sa pui punctul de la final. Pentru mine e esential.

Fac chestia asta constant. Iau un lucru specific si-l generalizez in scris. Eu ma refer la situatii concrete. MEREU. Doar ca am ajuns sa fiu atat de selectiva cu oamenii carora le impart bucatile astea mici din mine incat sunt greu de deslusit. Sau asa tind sa cred :).

Closure.
Ce frumos ar fi daca oamenii nu ar uita sa fie oameni.
Ce frumos ar fi daca oamenii n-ar uita valoarea cuvintelor.
Ce frumos ar fi daca oamenii ar gandi inainte de a spune cuvinte.
Ce frumos ar fi daca mi-as aminti ca nu toti oamenii iti cauta binele.
Ce frumos ar fi daca mi-as asculta instinctele. Sunt exacte in 99% din cazuri si cu toate astea uneori le ignor complet. Sunt o visatoare.Sau o idioata. Asta a fost un reality check.

Acum, ne concentram si noi pe urmatorul task?

sursa imaginii: google.images.com

Despre timp

Mi se pare ca a trecut atat de mult timp de cand gandurile mele au fost linistite si ordonate. Revin dupa o perioada agitata, de fapt e o continua agitatie in viata mea de cateva luni, dar lucrurile care-mi ocupa timpul momentan sunt constructive si, de fapt, aici voiam sa ajung.

Timpul.

Uneori il simti ca si cum ar trece o eternitate, mai ales atunci cand astepti un raspuns in legatura cu dream jobul tau, alteori il simti ca pe o clipa care trece imediat cum clipesti. In general, se deruleaza normal, indiferent ce-ar insemna normalul asta. Cert e ca timpul e cel mai bun mod de a-ti arata interesul si intentiile in legatura cu un alt om. E simplu sa-ti dai seama ca-l placi cand vorbiti ore-n sir sau cand nu vorbiti pentru ca uneori cuvintele nu-si au rostul, dar esti acolo fizic si psihic si alegi sa petreci o buna bucata de timp impreuna. E simplu sa vezi ca tu alegi sa imparti din timpul tau si sa-l petreci cu un om sau mai multi pentru ca vrei si pentru ca-ti face placere. Cred ca timpul e cel mai evident mod prin care poti arata cuiva cat inseamna pentru tine si la cate (lucruri pe care le-ai fi putut face) esti dispus sa renunti.

Totul se-ntampla atat de rapid zilele astea.. Cred ca multi subestimeaza valoarea timpului. Timpul nu-nseamna doar bani, timpul e totul. In jurul timpului se-nvart toate. E o chestiune de prioritati si de alegeri proprii. Aleg sa imi petrec timpul cu tine pentru ca-mi place. Imi place sa stau cu tine, imi place ca nu e timp pierdut si ca e timp pentru sufletul meu si-al tau. E timp pentru noi, timp pe care am ales sa il investim intr-o alta persoana. Cu asta o sa ramanem la final, cu timpul pe care l-am investit in prioritatiile noastre, cu timpul pe care l-am investit in noi.

Niciodata sa nu subestimezi valoarea timpului. Eu cred ca e moneda absoluta pentru schimbul de afectiune... Si afectiune e cuvantul,pentru ca nu concep ca eu sa-mi investesc timpul intr-o dupa-amiaza cu un om care e pe alta frecventa. Iar in momentul ala, in momentul in care eu imi petrec timpul cu tine, rezonam, Cand muzica n-o sa mai sune cum trebuie sau cum mi-ar placea mie, aleg sa pun punct si sa-mi indrept atentia in alta directie. Dar timpul ala pe care l-am petrecut cand se derula pe fundal cea mai tare melodie a fost timp investit in ceva ce, in momentul respectiv, am considerat ca e cea mai buna alegere. Perspectiva se schimba pe parcurs, dar momentul cand un saxofon rasuna sfios pe background a fost o alegere inteleapta.

Part II - Distanta

Mi-am propus sa incerc sa ma si tin de lucrurile pe care le-ncep. Am nevoie de disciplina. Am trecut de etapa in care constientizez ca am o problema. Cumva, incep sa iau atitudine. Asa ca... 

Partea a doua e cea in care intru in sevraj dupa persona pe care mi-am insusit-o in alea doua saptamani (in care-am fost acasa!). Resimt nevoia de a fii omul ala vesel, optimist, care are impresia ca nimic nu e imposibil si ca orice si-ar propune poate realiza. Stiu ca atunci pot sa-mi fixez teluri pe termen lung fara sa le abandonez dupa doua, trei saptamani, adica nici macar pe la jumatate.

Am vrut de multe ori sa scriu despre distanta. De cele mai multe ori am dat inapoi pentru ca n-am vrut sa spun si altora cat e de greu. Mai mult, n-as fi vrut sa-mi recunosc mie cat e de greu si cat de mult ma consuma. Ma consuma atat de tare incat ma transform in altcineva, un om pe care uneori nici nu-l recunosc cand il privesc in oglinda. Distanta e grea. Distanta fizica e grea. Distanta emotionala ma pune la pamant, atunci, acum si probabil asta se va-ntampla si in viitor. Nu cred ca am atins punctul in care pot sa ma impac cu gandul de a fii departe de tot ce-nseamna acasa pentru mine. Asta ar presupune o doza zdravana de maturitate. Inca mai trebuie sa cresc din punctul asta de vedere si multe altele. Ca orice proces, necesita timp si asta e oricum unul din cele care n-or sa aibe loc peste noapte.

Pe de-o parte, am cunoscut distanta fizica si emotionala inainte sa merg in celalalt capat de lume (uneori asa se simt 2 000 km). Nu mi-au placut nici atunci, dar stiam ca as fi putut sa ma intorc oricand sau, oricum, mai usor si mai rapid decat as face-o acum. Dupa o vreme intervin responsabilitati, multe, din ce in ce mai multe. Iar gandul de a ma-ntoarce continua sa creasca.

Desi sunt zile in care distanta nu-mi pune probleme si incep sa cred ca exagerez totul in capul meu, in alte dati sunt tentata sa ma-ntorc. Pe jos. Sau cu primul avion. Ce vreau sa spun e ca mi-e dor de persoana aia care se afla la 2 000 km distanta. Si mi-e drag rau de ea. O invidiez ca e ambitioasa si hotarata. E cine-as vrea eu sa fiu mai mult de o luna pe an. Si m-am hotarat sa-i dau oportunitatea sa-si extinda sederea, ca tare mult as vrea sa vad ce impact are asupra mea si in ce fel o sa ma schimbe; pe termen lung, ca de-acum inainte discutam doar de teluri bine stabilite, pe o perioada nedefinita.

As vrea sa vad cum e sa ai mai mult control asupra distantei de orice fel. M-am saturat sa tot lupt cu ea de-atata vreme. Am si obosit si n-as vrea sa abandonez cand (poate?) sunt aproape de finish. Dar cu fiecare zi devine tot mai greu, iar cateva saptamani ici si colo de repaus nu-mi incarca bateriile nici macar 10%.

Asa ca, m-am horatat; fara distanta pentru o vreme. Va rog?

sursa imaginii: pinterest.com

E vs. V

Mereu am vrut sa fac comparatie intre Danemarca si Romania. Dar nu din punct de vedere politic, administrativ, economic etc. Ci mai degraba intre cum simt eu o societate spre deosebire de cealalta. Iar recent am primit raspundul la intrebarea mea in atat de putine cuvinte incat nu inteleg de ce nu am facut asocierea asta mai devreme.

Balcans - you have the heart, but not the money.

Westerners - you have the money, but not the heart.*

Genial, pur si simplu genial. Si adevarat!

*Cuvintele nu-mi apartin, dar au fost spune de-un prieten estic.

Part I - Prietenie

Am stabilit ca 2015 e anul in care voi incerca sa vad mai des partea plina a paharului. Si pentru ca am avut parte de doua saptamani comprimate cu emotii atat de diverse si intense, mi-am propus sa le iau pe rand. Cu pozitivele inainte. O mini-serie a trairilor care m-au marcat. Iar prima parte e cea in care ma bucur ca distanta e irelevanta atunci cand impart un drum comun cu parti ale sufletului meu.

Sunt genul de om care renunta foarte greu la legaturi deja stabilite. Atunci cand ma simt confortabil cu o persoana, cand vad ca impartim aceleasi ganduri si idei, mai ca n-as lasa-o sa plece din viata mea niciodata. Pentru ca fiecare investeste timp si emotii intr-o prietenie. Trist, dar uneori necesar, momentul in care voi nu mai sunteti pe aceiasi lungime de unda apare inevitabil si atunci drumurile se despart respectuos, sau cel putin asa ar trebui sa fie. In mintea mea. Pentru ca nu poti pur si simplu sa manjesti pe cineva cu noroi doar pentru ca tu crezi ca linistea sufletului tau e mai importanta decat un stil de viata extravagant. 

Cred ca distanta pune o bariera fizica si emotionala intre tine si oamenii pe care ii lasi la 2000 km distanta. Si e adevarat, se creaza o bariera. Dar asta doar intre tine si cei care nu ar fi ramas in viata ta indiferent de circumstante. Raman oamenii care nu se dau la o parte atunci cand lucrurile devin grele sau cand ele se schimba. Raman oamenii care-ti impartasesc sentimentele si gandurile. Raman oamenii care inteleg ca distanta nu-nseamna nimic. Raman oamenii pe care atunci cand ii revezi, iti dai seama ca distanta e egala cu zero. Ba chiar, distanta n-a facut nimic altceva decat, paradoxal, sa va apropie si mai mult. Pentru ca, desi fizic distanti, mergeti impreuna pe acelasi drum. Va maturizati si va concentrati ideile si viziunea asupra viitorului spre acelasi punct. Si cred ca nimic nu e mai frumos, mai sincer si mai imbucurator decat sa mergi impreuna cu cele mai apropiate persoane ale sufletului tau pe acelasi drum. ACELASI drum. E un sentiment pe care nu stiu cum sa-l descriu, e linistitor stiind ca noi, de fapt, crestem impreuna. In ciuda tuturor lucrurilor, putinelor zile pe an in care ne vedem, prea putinelor conversatii pe Skype, Facebook sau Whatsapp, noi ne-am pastrat valorile si ideile care ne-au apropiat de la bun inceput. Si asta a fost undeva in adolescenta cand eram doar niste copii care habar n-aveau cat de tare viata si circumstantele or sa-i apropie emotional. Iar mai mult decat atat, ne-au permis sa cunoastem ce-nseamna o prietenie sincera. Si eu nu arunc cu cuvinte mari doar de dragul de-a o face...

"Nimic nu ar aduce atata placere cat o prietenie credincioasa si calda. Cat de bine este sa ii ai alaturi pe cei ale caror suflete sunt gata sa primeasca in siguranta orice secret, de a caror cunoastere te temi mai putin decat cunoasterea de tine insuti, a caror conversatie iti linisteste ingrijorarea,  a caror parere iti usureaza hotararile, a caror buna dispozitie iti risipeste tristetea, a caror simpla vedere te inveseleste!" - Seneca "Liniste, va rog..."

Pentru ca putini oameni mi-au vazut fericirea sincera-n ochi, si mai putini m-au vazut cautand asfaltul si m-au inteles atunci cand nu-mi gaseam cuvintele, ele au ramas constante. Au fost punctele mele de sprijin de fiecare data cand am vrut sa spun "nu mai pot" si primele persoane carora am tinut sa le impartasesc fericirea din viata mea. Pentru constantele din viata mea, pentru urmatorii ani in care ne intalnim pe acelasi drum spre viitorul nostru comun, pentru multele scrisori care-or sa urmeze, pentru momentele in care ne dezgolim sufletele fara teama, pentru conversatiile in care timpul devine relativ si irelevant, pentru alte mii de motive, noi o sa mergem intr-o directie comuna. 

Cred ca uneori cuvintele sunt irelevante. Acum e unul din momentele alea in care ele ma lasa. Si inca nu stiu cum as putea sa exprim ce sentimente am trait cand, stand de vorba cu ele, m-am regasit pe mine in vocea lor. Cred ca sufletele pereche iau diferite forme si nu se rezuma la un singur gen. Oare exista mai mult de-un suflet pereche pentru un om? Eu am gasit doua pe care nu intentionez sa le las indiferent de distanta, indiferent de cat de grele lucrurile devin de ambele parti ale baricadei, indiferent de cat de mult timp va trece, indiferent! Si cat e de frumos ca nici nu avem nevoie de cuvinte sa ne-ntelegem sau sa ne sincronizam. Ne-am dezvoltat un simt extra care ne permite sa ne intelegem doar din priviri si gesturi minimale. Iar astea doua saptamani au tinut doar sa intareasca ce gandeam de multa vreme.

Sunt un om norocos.



sursa imaginii: pinterest.com

Echilibru

Uita-te pe cer. Sper ca e noapte. Sper ca e senin si cerul instelat. Incearca pentru o clipa sa aduni stelele. Sunt multe, prea multe si te dai batut. E inutil. La fel se-ntampla si-n capul meu. Am idei. Multe. Notate prin vreo 3-4 caiete, pe multe post-its si alte cateva foi. Le am pe toate, le-am pastrat cu grija in speranta ca o sa apuc sa le pun in ordine aici, in micul meu jurnal digital. Doar ca n-am putut. Si motive concrete nici c-as putea sa-ti ofer...

Dar azi! Azi iar ma tine luna treaza, plus vreo cateva cafele. Atunci cand simt o neliniste parca-mi sunt mai la-ndemana cuvintele si totul curge lin.

Optimism. Deja a trecut jumatate de an. 2015! Nu stiu exact cand ai venit, ce planuri ai avut pentru mine, dar pana acum simt ca m-ai tinut intr-un echilibru constant. M-am setat inca de prin decembrie (2014!!) sa-mi schimb putin atitudinea si sa incep sa privesc cat mai des partea plina a paharului. Si functioneaza (sper ca la un moment dat, cat mai curand sa vorbesc si despre psihologia pozitiva si alte lucruri de care m-am lovit intentionat recent).

Optimism. As vrea sa spun ca am avut o revelatie care mi-a schimbat viata peste noapte, dar nu a fost asa nici pe departe. Schimbarile (alea pe bune, care se mentin pe termen lung si se transforma intr-un stil de viata) au nevoie de timp, iar creierul de exercitiu. Nu poti sa-ti impui ca vei elimina tot ce e negativ din viata ta. E nevoie de-un echilibru, iar echilibrul asta de care-ti spun il gasesti tu. Tu il cauti, tu il construiesti pentru ca tu stii ce inseamna echilibru.

Uite, recent am fost in locul meu preferat. Am fost acasa, stii, locul cu mama si tata care gatesc, ti-am spus despre el. Sper ca n-ai uitat. Dar de data asta ceva s-a intamplat, ceva a fost asa cum ar fi trebuit sa fie, cel putin in viziunea mea. E ca si cum mi-as fi dat reset fara sa realizez ca statusem atat de mult timp in stand-by. Am vazut cum lucrurile se potriveau ca intr-un joc de tetris si cum eu am inceput sa castig. Cum sa-ti spun, pe moment aveam impresia ca traiesc viata altcuiva. M-am obisnuit atat de mult sa pierd constant incat n-am stiut daca trebuie sa ma bucur. Dar am luat fiecare moment si l-am asimilat cum merita. L-am stors pana mi-am umplut sufletul de fericire sincera. Stiam si stiu ca nimic n-o sa-mi fie intins pe-o tava si eu sa fiu nevoita doar sa iau, Karma s-a asigurat ca pentru fiecare lucru bun sa-mi primesc si bila neagra. Dar vezi tu, de data asta, n-am mai vrut ca bila neagra sa cantareasca mai mult decat toate cele albe la un loc, Balanta s-a echilibrat si asta m-a facut sa raman rationala si sa nu vad iar asfaltul.

Stiu, e totul atat de vag incat, daca ai mai astepta putin, promit ca o sa iau pozitivele si negativele in parte si o sa-ti spun despre ele. Ca merita, fiecare dintre ele isi merita locul. Dar vreau sa incep cu pasi mici. In principiu, de la inceput. Pentru ca lunile astea de absenta virtuala au luat definitia unui rollercoaster care m-a urcat si m-a coborat atat de repede incat abia am avut timp sa clipesc de cateva ori.

Am descoperit un cuvant care-mi place mult. Echilibru! O sa-ti mai povestesc eu despre el. Curand!

sursa imaginii 1:http://pinegrovemotelnorthbrook.ca/

sursa imaginii 2: http://www.underwirefestival.com/

Fericirea dintr-un val

Azi a stat de vorba cu marea. S-a apropiat sfios, nevrand s-o deranjeze prea mult mai ales ca a vazut-o agitata. A fost atenta sa nu deranjeze nisipul si a incercat sa-si cantareasca pasii. Urmele erau putin vizibile, iar pe masura ce inainta, vantul i le acoperea cu totul. Si-a setat privirea pe avalansa de valuri pe care marea i le trimitea, iar pentru o clipa a crezut ca e amenintata. A crezut ca ar trebui sa se-ntoarca din drum si sa lase conversatia pentru alta data sau sa-si caute alt confident. Dar niciunul n-ar fi inteles-o asa cum o facea ea, asa cum o asculta marea.

Dupa o serie de pasi timizi, s-au apropiat una de cealalta. Marea vroia s-o atinga, dar ea nu cauta alinare, nu de data asta. Isi dorea sa-i spuna marii despre lucrurile care i se intampla. Lucruri frumoase, lucruri pe care ea acum le intelege. Nu vrea sa-ncarce marea cu mai multa nefericire, ci vrea s-o aline, sa-i spuna la ureche cuvinte dragi si sa-i arate cum gandurile ei evolueaza.

Fericire.
Tu la ce te gandesti cand auzi 'fericire'...? Ce-nseamna pentru tine fericirea? Poate ca definitiile noastre au puncte comune, dar in mod sigur sunt despartite de experiente individuale. Fericirea e un concept caruia n-as putea sa-i ofer o explicatie concreta sau definitiva. Fericirea e un proces, o stare de spirit, un mod de viata. Toate la un loc. Fericirea e abstracta, n-o prinzi de picioare si o arati prietenilor tai. Ei ti-o vad in ochi, o privesc cum iti danseaza in pupile si cum rade, chiar daca mimica fetei iti ramane neschimbata. Fericirea se vede si n-o poti reproduce ca pe-o piesa de teatru. Fericirea se simte cand pasesti intr-o camera cu cativa oameni, o porti ca pe-un lucru de pret pe care nu-l poti ascunde.

Fericirea e implinire. Iar pentru mine...
Fericirea e o noapte cu luna plina, stele adunate pe-un cer senin intr-o zi de vara; momentul cand ajung acasa (de fiecare data); dimineata in camera mea, tavanul plin cu stele; bucataria cu mama si tata care gatesc; cafeaua cu A (si Al); ceaiul cu O (si P); plimbarea la Seciu cu S; copacii infloriti primavara; mirosul de dupa ploaie; frunzele cazute la inceput de toamna; libertatea din mersul pe bicicleta; Si care ma asculta cand ajung acasa (2); cand merg cu Sa duminica in aventuri noi; planuri care se materializeaza; carti bune care ma tin treaza pana dimineata; melodii care nu-mi dau pace zile bune; maratonul de filme din noiembrie; decembrie, pentru ca e magic desi cliseic pe-alocuri; lalelele, freziile si liliacul mov - separat sau impreuna; sentimentul dupa ce-ai facut curat; munca apreciata, de orice fel; descoperirea unor locuri noi; taskurile terminate; sentimentul de apartenenta; naturalete etc.
Fericirea e cand suntem pe aceiasi lungime de unda, si eu sunt eu, simpla, fara accesorii, fara sa ma conformez barierelor sociale si sa ma ascund dupa ziduri, ...de teama.

Fericirea e relativa, e produsul unor factori aliniati perfect la momentul si locul potrivit. Fericirea se schimba; drumul spre Seciu care ma facea fericita, azi, trezeste in mine amintiri frumoase, dar ma indruma spre melancolie. E parte din trecut, o parte frumoasa, o parte care, candva, m-a facut atat de fericita incat cerul nu putea sa ma/ne limiteze si concura la intensitate cu universul. Azi, zilele cu conversatii lungi intr-un alt fus orar ma implinesc si ma incarca, ma fac sa rad cu gura pana la urechi.

Cineva m-a-ntrebat daca odata ce vom merge iar spre Seciu sa vedem luminile orasului undeva noaptea tarziu, o sa-mi pastrez ideea despre fericire. M-a luat pe nepregatite, a venit ca o lovitura sub centura. Nu intrebarea in sine, ci faptul ca nu am luat in calcul posibilitatea asta. Faptul ca de ceva timp drumul spre Seciu nu mai e parte din viitor si ca imaginea care se contureaza are alte nuante. Nuante care nu-mi displac, nuante pe care nu le-am mai folosit si pe care sunt decisa sa le incerc. Vad o schimbare, o schimbare majora pe care n-am intrevazut-o si care si-a facut loc in cotidianul meu fara s-o simt.
A fost natural.

Schimbarea nu vine usor, schimbarea nu-i un miracol care se-ntampla noaptea tarziu si dimineata te trezesti cu el in gand si suflet. Nu! Schimbarea e atunci cand lasi ceva in urma si castigi ceva mai bun, ceva actual, poate ceva ce ar constitui parte din viitor. Schimbarea presupune constientizari noi. Schimbarea presupune pierdere. Da, pierzi. Pierzi partea la care trebuie sa renunti. Si-o faci pentru ca schimbarea iti ofera perspective noi. Iar asta devine o parte dintr-un lant al unor experiente, ganduri, sentimente, cunostiinte, trairi noi. Schimbarea e parte din procesul de maturizare, si-n general, parte a unui proces care tinde spre evolutie.

Intre timp marea s-a mai linistit, iar ea si-a luat ramas bun. Pentru cateva momente, raman doar urmele pasilor ei in nisip.


sursa imaginii: pinterest.com

1/4

3 piese pentru primele 3 luni din 2015. Am absentat virtual, dar lucruri bune si frumoase se-ntampla pe partea cealalta a ecranului. Pentru emotii si sentimente traite intens, mai apas pentru a mia oara butonul de replay!