21/09

Uneori e greu sa realizezi ca trebuie sa iesi din bula ta de siguranta, camaruta in care te-ai inchis de teama ca ai putea sa fii raanit iar si iar … Incepi incet sa ridici fundatii in jurul radacinilor, aplici straturi groase si impermeabile de adeziv si pui caramida peste caramida. Uneori esti grabit si vrei sa termini constructia cat mai repede, alteori esti distras si uiti ca timpul nu sta in loc. Atunci esti ranit, caci ti-ai uitat scopul, ai uitat ca fundatia si peretii sufletului tau nu sunt altceva decat bariere personale, pe care le cobori si le ridici tu. Si doar tu!

Faci greseli, multe, marunte, mici, mari, inconstiente, constiente. Le repeti si atunci incepe sa doara! Pentru ca nu inveti, esti un copil mare si incapatanat. Esti nebun, masochist, traiesti pentru dorinta de a fii fericit, dar iti faci rau singur...

Te-ai ambitionat sa termini constructia. E frumoasa, are pereti solizi, un geam mic cu perdele frumoase si lungi pana-n podea, o usa care sta ferecata in cea mai mare parte a timpului si doar cei care si-au castigat dreptul de a primi o cheie o deschid si intra pentru o cafea. Ai construit camera special ca sa arate neprimitoare la o prima impresie. Si e bine, eu ma bucur. Trebuie sa treci de aparente ca sa intelegi conceptul, sa vezi ce poate sa-ti ofere si ce poti tu sa-i oferi. E un schimb cinstit. Uneori dai mai mult decat primesti, alteori primesti mai mult decat dai, iar in alte dati se creaza un echilibru stabil si longeviv. Atunci stii ca poti sa dai inca o cheie. Nu multi oameni si-au castigat dreptul asta si ii innumeri pe degetele de la o mana. Dar zambesti de fiecare data cand faci asta. Ei nu or sa piarda cheia, nu or sa o imprumute altora. Nu! Or s-o pastreze la randul lor in suflet si gandurile lor care zboara spre tine atunci cand simt ca tu ai nevoie de un zambet sau o imbratisare… care intotdeauna ajunge la momentul potrivit. Iar tu stii ca telepatia nu are nicio legatura. E limbajul pe care l-ati creat voi pentru voi.

Dupa ce intri in camera, realizezi ca e imensa, ca iti poate oferi pe langa o cana clasica de cafea, un pranz, o cina, chiar si-un mic dejun copios. Iar asta nu se intampla doar pentru o zi. Rezervele sunt infinite pentru ca ai strans si ai asteptat momentul in care vei incepe sa oferi. Esti genul meu de om. Si eu sunt la fel ca tine. La fel! Numai ca... am fost certata si trasa de maneca. Pentru ca ce facem noi nu e bine. 

Asculta-ma … macar de data asta. Stiu ca te simti confortabil in camera ta, ca e construita de tine, pe gustul tau. Dar din cand in cand incearca sa tragi perdelele si sa te uiti pe geam. Ai sa vezi oameni care vor o cheie sau macar o parte din ce poti tu sa oferi. Alteori, trebuie sa ceri. Si o sa primesti, dar trebuie sa ceri. Nimeni nu-ti citeste gandurile, nimeni nu poate sa faca asta. Asa ca cere, cere tuturor celor pe care-i intalnesti. O sa te lovesti de refuzuri, o sa te lovesti de oameni grabiti care nu te vor asculta, o sa te lovesti de oameni care promit sa te ajute, dar n-or s-o faca, o sa te lovesti, o sa te doara, o sa cazi, dar mai presus de toate o sa inveti. De data asta o sa inveti, pentru ca tu ai avut initiativa si ai cerut. Iar in final ai sa primesti. Iar asta e frumusetea! Stii ca vorbeam eu de karma? Cum tot timpul se intoarce, cu bune, cu rele, in functie de ce ai oferit sau nu. Ma saturasem si eu de atatea ploi, de cheile alea multe pe care le facusem si pe care le priveam mereu, sperand tot timpul sa ajunga la detinatorul lor de drept.

M-am trezit speriata acum cateva saptamani de-un ciocanit insistent la usa mea, bine ferecata, asa cum e a ta. Stii ca somnul e pretios pentru mine, asa ca nu m-am grabit sa deschid. Mi-am luat tot timpul pe care l-am considerat necesar, dar ciocanitul n-a incetat. Iar persoana dincolo de usa n-a intrat, n-a vrut sa-mi incalce spatiul. Am purtat o discutie in pragul usii, azi, maine, iar asta a durat mai bine de o saptamana. Apoi i-am oferit o cafea… dar nu si o cheie, asta pentru ca se castiga greu. Dar am inteles ca poti sa primesti oameni in locuinta ta fara sa le oferi o cheie. Stiu, pare pueril, pare logic, pare cel mai normal lucru de pe Pamant. Sunt convinsa ca si tu il stii, si eu stiam, dar numai in teorie. Practic, mi-a fost mereu teama sa-l pun in aplicare. Dar aici, pot sa fiu cine vreau eu sa fiu. Ah, uitasem sa-ti spun. Camera mea e un hibrid, isi poate muta locul, implicit fundatia. Poti sa ma consideri un melc, dar eu o car tot timpul cu mine si pandesc oportunitati de a invita oameni inauntru.

Asculta, am inceput sa invit oameni inauntru si am inceput sa ma bucur de compania lor. Iar asta nu ma face mai putin eu. Ma face de fapt ADEVARATUL EU. Imi place la nebunie sa descopar oameni, iar cel mai mult ma fascineaza sa ma descopar pe mine. E fantastic cum functionez si cat de putine stiu despre mine, de fapt. Nu te poti cunoaste pe tine stand in camaruta ta, nu, trebuie sa interactionezi, sa fii pus in situatii noi cu oameni noi, in situatii vechi cu oameni vechi sau viceversa. Iar asta e fantastic! Vezi cat de multe ai acumulat de-a lungul existentei tale, vezi cat de multe mai ai de invatat, iar asta e doar varful aisbergului.

Asculta-ma, ti-o amintesti pe fata aia de la care scoteai 3 cuvinte si alea spuse atat de incet incat trebuia sa repete? Asculta-ma, e acolo, dar tu nu stii. ”Fake it til you make it” functioneaza! Si functioneaza al naibii de bine! Si asta pentru ca am inceput sa primesc oameni in casa mea… Usile pot sta ferecate pe timpul noptii, cand dormi sau te simti amenintat. In schimb, darama un perete si transforma-l in geam. Un geam mare, din podea pana-n tavan. Nu uita de perdele, ca ai nevoie de intimitate si de spatiul tau personal. Dar lasa lumina sa intre si nu uita sa le deschizi celor care iti bat la usa. Pentru ca nu o sa stii niciodata cine vrea sa isi faca loc in sufletul tau si sa fie acolo pentru tine, oricand ai nevoie. Si nu uita sa ceri. Iti pot fi oferite lucruri care nici nu stiai ca iti sunt utile. Iar din cand in cand, abordeaza oamenii pe care ii vezi in jurul casei tale. Si ei cauta ceva sau considera interesanta cladirea pe care ai construit-o dar nu stiu cine locuieste acolo. Si vor sa afle. Ofera-le o cafea daca simti ca e in regula, invita-i inauntru. Nu toti iti vor raul, asa ca inceteaza sa mai vezi doar partea negative a vietii. Bucura-te de ea, e singura pe care o ai. Exploareaz-o la maxim si fii fericit! Zambeste, imbratiseaza, arunca cu energie pozitiva, iar tu iti vei lua motivatia si buna dispozitia din lucrurile pe care le dai. E karma. Te iubeste daca o iubesti. N-o mai evita si nici n-o mai privi cu negativism.

Asta e secretul. Exploreaza. Iesi din camaruta ta. Ai nevoie de aer… si de-o pauza. Cere ajutorul si il vei primi mai devreme sau mai tarziu. Persevereaza, norii de ploaie vor fi luati de vant la un moment dat. Ai sa vezi un curcubeu. Si-un soare. Numai pentru tine ...

sursa imaginii: vi.sualize.us

(ne)omule

atunci cand o vezi e tot timpul zambitoare, mereu iti pune un zambet pe fata si orice ai face nu reusesti sa nu-i faci pe plac. pentru ca o agreezi si e o prezenta placuta, copilaroasa la o prima impresie, feminina si delicata c-un adaos de naturalete si maturitate. da, e cocktail-ul perfect. poate sa-ti intoarca lumea la 180 daca isi propune si crede-ma, nu orice inceput de femeie poate face asta. o placi, o iubesti instantaneu. e lipicioasa, dar nu genul ala pe care vrei sa-l pui deoparte ca te-a secat de sange. nu, vrei sa ai grija de ea, s-o tii aproape de gandurile tale, sa-i mai arunci din cand in cand atentie si ai cucerit-o. da, atat de usor poate sa fie a ta.in sinea ta stii asta, dar esti un prost, omule, esti un prost!

ea nu o sa iti intoarca spatele, poti s-o calci in picioare, sa-i sugrumi inima, s-o lasi sa se tavaleasca in chinurile cele mai groaznice si o sa te asculte-n miez de noapte cand tu vii de la altele... alte probleme si ii dai ei tema in plina luna. te asculta, te ajuta c-un sfat, dar te asculta. si tu uiti ca ai manjit-o de noroi si ai uitat s-o cureti. nici nu ti-ai dat silinta omule, atat de prost esti. iar ea, ea e langa tine. in sufletul ei, tu ai coborat pe-o treapta atat de murdara ca noroiul cu care ai aruncat spre ea. nici ea n-a facut curatenie, si-a aruncat privirea catre portiunea ta de scara sperand ca ploaia sa arunce macar noroiul, caci tu acolo vei ramane. stie ca nu vei face curat. esti atat de ambitios, omule, incat uiti ca te-a impins mereu, mereu de la spate, ca a fost acolo cand tu n-ai avut cuvinte-n buzunar s-o chemi. dar ea a simtit ca ai nevoie de ea. si-a venit! iar tu, omule, ai fost un prost cand ai lasat doar pentru o clipa sa cada peste ea toata mizeria din suflet. ca esti orgolios, omule! Nu ai invatat ca orgoliul e de prost gust si n-a fost in tendinte niciodata? de ce esti cinic? de ce vrei sa porti ceva care nu te flateaza? de ce insisti sa faci rau omule? si de ce tocmai ei ... ?

omule, acum sper ca iti e clar, esti un prost! si o s-o repet de cate ori va fi nevoie, caci, omule, tu ai nevoie de sute de confirmari chiar daca te-ai lovit cu capul de pragul de sus, de pragul de jos, cel din stanga si din dreapta, tu te incapatanezi sa-mi arati contrariul. dar pe mine nu ma intereaza. trebuie sa-i arati ei, omule. si tie! nu face o provocare din sentimente. tu ai sa pierzi intotdeauna. stii doar, esti un prost care-si merita soarta. karma o iubeste, ma iubeste, chiar si pe tine te iubeste. in general. azi nu, nici maine, poate nici peste o luna. poate din cauza asta n-ai sa castigi la loto si nici n-ai sa ai masina aia mult visata sau vacanta visurilor tale.

karma e rea, eu incerc s-o multumesc pe cat posibil, dar nici pe mine nu ma iarta si ma pedepseste c-o depresie. atunci loveste si mai tare. dar eu am incercat ca pe EA sa n-o manjesc cu mizerii. pentru ca ea e punctul meu de sprijin, gura de aer cand ma sufoc. si-n plus, ma trage la mal fara sa-i cer ajutorul. atunci de ce sa las cioburile sa-mi intre in talpi? de ce sa ma supun singura unei dureri cumplite? omule, iti spun, asta e dovada de prostie. dar cred ca pana acum ai inteles si tu asta. iar daca nu, omule ... esti un prost! caci tu nu stii multe, desi iti doresti ca lumea sa te perceapa ca pe un atotstiutor. esti un naiv si-un visator teribil. nimic si nimeni n-o sa fie permanent daca tu nu ceri, daca tu nu vrei si ce crezi? daca tu nu depui un efort minim.

ti-am mai spus cat de usor o cuceresti? sun-o de dimineata, apari la ea la usa, invit-o la un ceai daca te-a lovit un val de pudicitie, intreab-o ce mai face, fii interesat de ea, ascult-o, trimite-i o scrisoare. ei nu-i trebuie vacante in Tenerife, IPhone sau vreun Ferarri. doar pentru ca te iubeste asta nu inseamna ca iarta la nesfarsit sau ca n-o doare.

vei fii surprins de cat de greu clacheaza. o cunosc de multi ani deja, tu, omule, poate de mai mult sau mai putin. dar eu o cunosc de cand eram adolescente, proaspat adolescente, cand ne-am tachinat reciproc cu copilarii spre care privim zambind in urma. nu stiam ce facem, nu stiam ce se va intampla sau cat de apropiate vom deveni. n-aveam si nici nu avem vreo telecomanda minune sa derulam in viitor. drept sa-ti spun, acum gandul asta mi-e aruncat departe pe-o bucata de hartie incat nici nu vreau sa stiu pe unde se-nvecheste. imi place imprevizibilul, e motorul amintirilor mele. si eu iubesc amintirile. cu ea si nu numai. dar am ales sa iti spun despre ea azi.

eu stiu ca ea iubeste oamenii. si atunci cand ii iubeste cu atata intensitate ar lua un glont pentru ei. asa-mi imaginez eu intensitatea iubirii. adica renunta la ea pentru tine. si oameni ca ea sunt putini acum, eu pot sa-i innumar pe degetele de la o mana pe cei ca ea. dar poate eu nu am cunostintele necesare. nu exclud nicio varianta. omule, tu stii ca te iubeste mult, dar ai ales sa ii faci inima sa pompeze mai putin sange in camaruta destinata exclusiv tie. de ce omule?! de ce... ?! paharul ei e mare, poate sa dea si pe langa si ea tot o sa te iubeasca. dar ii inunzi spatiul si o sa moara... si chiar daca te vei opri la timp lacrimile ei or sa inunde locuinta. pentru ca a clacat, desi eu in locul ei eram mai jos decat nivelul marii.atat de slaba sunt si atat de puternica e ea. nu stiu de ce esti surprins acum. ai uitat ca si ea e ca tine, un om. un om simplu care are nevoie doar de putina atentie. vrea ca o parte din iubirea pe care o da sa o si primeasca. doar un gram macar. chiar daca ea pare ca un izvor de nesecat, crezi ca daca nu ploua ea are resurse?! nu i-ai mai aruncat un nor si tu ai fost atat de ocupat incat n-ai observat ca raul e pe punctul de a disparea.

omule, acum sper ca stii ...m-ai invatat s-o iubesc mai mult, sa-i trimit nori multi caci n-as vrea ca din fluviu sa ajunga rau, parau iar in cele din urma un om c-un suflet gol si greu de incalzit. o s-o iubesc mult, iar mai presus de toate o sa-i arat c-o iubesc. pentru ca ai vazut cati ii cauta apa si uita sa dea ceva in schimb. un zambet, o multumire, o imbratisare calda, un salut, un telefon sau sa-i ofere un ceai. e mai om decat toti, mai om decat mine, iar in coltul meu de ignoranta si egocentrism mai uit sa o luminez cu soare si s-o incarc cu energie. dar ea mi-a aratat ca din putinul pe care i l-am oferit, a inceput sa radieze. atunci mi-a fost rusine de mine, ca stiu ca ii puteam oferi mai mult. si pot sa ii ofer mai mult. ea merita. n-am uitat, nici nu am sa uit, spre deosebire de tine, omule...

Acasa

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand sunt acasa parc-as fi alt om. Serios, chiar alt om. Mai bun, de vreo 100 de ori mai bun. Si mai fericit, foarte fericit. Atat de fericit incat in primele zile – ulterior s-au transformat in saptamani – nici nu mi-am gasit cuvintele. Acum le am pe toate-n buzunar. Si pot sa spun c-o sinceritate dusa la extrem ca nicaieri nu-i mai bine ca acasa. Cu tot cu cainii de pe strazi de care imi e ingrozitor de frica si incerc sa ii evit pe cat posibil, cu toata birocratia, coruptia, soselele neasfaltate, muzica atat de tare incat simti cum iti vibreaza plamanii – si aici nu ma refer la muzica buna, aia de-mi place mie – si restul lucrurilor ingrozitoare pe care n-o sa le mai scriu. Mi-ar consuma prea mult timp si nervi; si oricum le stim cu totii. Fiecare vede cate-o buba.

N-as stii cum sa definesc acasa intr-un singur cuvant sau doar o propozitie; am gasit atata moduri de a spune ce e “acasa” si plus de asta, e o tema subiectiva. Asa cum pentru mine acasa e sa dorm in patul meu si sa stau la aceiasi masa cu oameni dragi, asa pentru tine acasa e locul unde mama ta gateste si unde te uiti cu tatal tau la un meci.

Dar stii ce bine e? Sa dormi pana la amiaza, sa stii ca n-ai nicio grija si ca nimeni nu te deranjeaza. Si chiar daca cineva te supara, parca si iertarea iti e mai la-ndemana si sufletul mai impacat.

Poate ca de data asta n-am ales un subiect interesant ca sa-mi fac “intrarea” dupa o lunga perioada de lipsa din spatiul virtual, dar am simtit ca trebuie sa ma descarc putin. Sa ne gandim mai mult la parinti, familie, prieteni dragi. Sa le reamintim mai des cat de mult ii iubim, ca ii simtim aproape la atatia km distanta chiar daca nu le spunem de cele mai multe ori, ca doar nu vrei sa-i ingrijorezi sau sa-i faci sa le fie dor (si mai mult) de tine. Refulezi cand esti acasa in sinea ta (sau nu). Stiu eu cum reactionati voi? Eu asa fac. Imi umplu sufletul cu bucurie si iubire, asta pentru ca o sa-mi lipseasca in urmatoarele luni.

Acum chiar lucrul asta l-am facut. M-am umplut cu energie pozitiva, mai, mai ca radiez in stanga si-n dreapta si vreau sa impart cu toata lumea. Ca oamenii par tristi in aeropoarte. Sau asa ii vad eu acum. Si vreau sa le dau si lor o bucatica de fericire, nu de alta, dar in cateva zile imi refac doza. Si am timp in doua luni sa pun si-n borcane sau cutii. De nevoie; e bine sa ai niste rezerve, ca doar 2013 n-a fost anul meu si nici nu-l vad prea roz. Dar e iunie, ma lamuresc eu pe parcurs cum sta treaba, in speranta ca o sa iasa curcubeul (hai odata!).

Da, oamenii par tristi in aeropoarte. Chiar si cuplul de langa mine parca are un zambet amar in coltul gurii, iar tipul care-si soarbe cafeaua de vreo jumatate de ora nu pare deloc fericit. Poate sunt obositi, poate iar ma gandesc la mine – asta ma face sa realizez cat de egocentrista sunt si nu-mi imaginez cand s-a intamplat asta ... .

Cert e ca am o luna de acasa-n suflet, de ajuns pentru patru zile pe taram strain pe care nu ma-ntorc cu drag ... Deloc. Dar asta e si-asa o chestiune personala. Stiu ca vineri, in toiul noptii telefonul o sa tipe si el de fericire prin vocea dragilor mei. Pana-mi decoleaza avionul, ma mai uit in stanga si-n dreapta si o sa arunc cu zambete. Sper sa le prinda cei care au nevoie de ele.

Craciunul in aprilie

25.12.1999 – Nici n-apuci sa te dezmeticesti ca deja picioarele iti pornesc grabite spre pomul de Craciun. Speri in sufletul tau inocent ca mosul n-a luat in seama ca ai mintit-o pe mama cand i-ai spus ca ai mancat tot din farfurie si nici ca l-ai impins pe Andrei si s-a lovit la genunchi. Speri ca el te vede doar cand iti faci temele, desi toti copiii sunt afara si se joaca sau doar atunci cand o ajuti pe bunica in bucatarie. Si fugi grabit, mai, mai, sa darami bradul cu tot cu instalatii si cu ambalajele de la bomboane care inca mai atarna de crengi. Ajungi si vezi ca mosul n-a uitat de tine, iar in momentul ala esti cel mai fericit copil de pe pamant. Si spun copil pentru ca doar ei mai au in suflet magia Craciunului si asteapta ziua asta mai ceva ca propria aniversare.

Asa era atunci, “pe vremea mea” (ca doar incep sa-mbatranesc si pe zi ce trece sun mai mult ca mama). Acum nu stiu cum e, de cand, parca, toate valorile pe care le-am apreciat incep sa dispara. Sigur! Nici macar incet ... Dar ce vroiam sa spun, defapt, e ca atunci cand deschizi cadourile ti se lumineaza toata fata si ai sentimentul ala de reusita cand stii ca pe undeva, ceva a fost facut bine!

Pe parcurs nu te mai bucuri cu aceiasi intensitate atunci cand iti deschizi cadourile, fie ele de Craciun sau nu, si ajungi la deviza “gestul conteaza”. Si-ntradevar, in timp ajungi sa apreciezi altfel fiecare lucru-n parte. Eu vreau sa readuc in prim-plan o parte din bucuria pe care o simteam atunci. Si eu, si tu, si Iulia ... ati prins ideea. TOTI!

Eu ma bucur – nu cu aceiasi intensitate ce-i drept – atunci cand munca mi-e apreciata. Asa cum se bucura fiecare, pentru ca e uman. Dar in momentul ala eu simt ca e Craciunul. Nu desfac niciun cadou pompos prins cu trei funde si impachetat cu cine stie ce hartie care-ti fura ochii. Nu! Imi vine sa sar in sus de bucurie, sa dansez, sa cant (lucru pe care-l fac de altfel ca doar am o garsoniera doar a mea si nu ma vede nimeni!), sa imbratisez pe oricine imi e aproape si sa-l/s-o sufoc cu iubire, optimism si bucurie pura. Asa cum era in fiecare an de Craciun. Magic.

Azi am simtit ca e Craciunul, la jumatatea lui aprilie. Si-am simtit ca trebuie sa imbratisez pe cineva tare si strans. Asta am vrut sa impart. Habar nu am ce-o sa se intample maine, dar stiu ca e a doua zi de Craciun. :)


sursa imaginii: vi.sualize.us

Monopolul lui Mandela

Mi s-a intamplat in ultima vreme sa descopar tot felul de lucruri interesante care m-au facut sa imi pun o mie de intrebari. Recunosc ca nu am gasit raspunsul la toate si nici nu o sa se intample asta, dar m-au facut sa gandesc. Ceea ce e sanatos avand in vedere ca toate au pornit in timp ce pierdeam timp pe facebook (asta ca sa-mi dau singura peste mana... sau convingeri cu primul post). Nu zic ca Facebook ul e rau, nu zic nici ca-i bun si nu renunt la ideea de a-l inchide, cat de curand :).

Da, revin (mereu ma pierd pe parcurs). N-am mai scris de-o vreme. Mint! Am scris, scriu continuu pentru mine, nu si pentru altii; da, stiu ca sunt o egoista convinsa. Probabil de-asta parintilor mei le-a fost teama de inca un copil. 

O sa pregatesc un post cat de curand cu linkuri care m-au impins sa scriu. Curand, curand ... 

Pana atunci mai beau putin din cafeaua pe jumatate rece si-mi deschid playlist ul cu muzica mea “de Paris” (adica muzica aia care o sa se auda in prima zi in capitala franceza in timp ce despachetez cutiile cu personalitate...a mea).  

“Nu e nimic mai interesant decat sa te intorci intr-un loc care a ramas neschimbat ca sa iti dai seama cat de mult te-ai schimbat tu.” – asta mi-a dat de gandit. Cateva nopti bune de altfel ca doar luna si stelele mi-au fost prietene mereu si m-au tinut treaza doar, doar de am dormi impreuna. Nelson Mandela ar fi spus treaba asta. Si cred ca e pe bune din ce-am cautat pana acum – m-am interesat, ca nici mie nu mi-ar placea sa mi se vanda gogosi.

In prima noapte am intors-o pe toate partile. Bineinteles ca am gandit-o doar din prisma mea si a lucrurilor pe care le-am trait. I-am dat dreptate 100%. M-am gandit la mine cand m-am intors acasa dupa 1 an, nu dupa 4 luni sau mai mult. Nu, fix un an. Un an in care am simtit ca sunt altfel, ca ma duc in alte directii, ca ma intorc cand am simtit ca nu-i bine, cand m-am lovit de-un zid, pe care l-am darmat, ocolit sau ignorat. Am simtit ca m-am schimbat, dar nu atat de mult cat am simtit atunci cand am ajuns acasa. Stii, acasa, locul unde-ai crescut si unde mama te asteapta cu mancare, mereu prea multa dar intotdeauna la fel de gustoasa si tata care iti tot sufla-n ceafa pentru ca i-a fost dor de tine, dar e barbat si nu stie s-o arate altfel (acum nu vreau sa-mi pun toata populatia masculina in cap, dar asa suna acasa pentru mine si nu as schimba asta pentru nimic in lume, sa ne-ntelegem). 

Schimbarea poate sa fie buna sau nu. Depinde de fiecare-n parte ce alege pentru ca... inca se mai poate sau asa imi place mie sa cred. Nu m-as fi gandit ca intr-un an se pot schimba ataaaaaaat! de multe aspecte. Si chiar vreau sa pun punctul pe “i” de data asta. Cred ca niciodata nu am mai simtit o discrepanta atat de mare de la un an la altul. DAR! E drept ca niciodata n-am mai fost plecata timp de un an de acasa sau de un loc atat de drag. Ca o concluzie, prima noaptea a fost ”wow” – un wow placut.

A doua noapte recunosc ca a fost ceva mai scurta. M-am gandit cum o sa vad lucrurile peste inc-un an, adica intr-un viitor apropiat, pe undeva la jumatatea lui mai. Iar despre asta o sa scriu la momentul potrivit. Dupa ce ajung acasa. Nu dup-un an, dar dupa 9 luni, ceea ce e o perioada destul de lunga. O sa scriu despre ce-am gandit acum si ce gandesc atunci. Ca memoria nu ma lasa in cazuri de genul asta. Doar cu ce vrea ea.

In ultimele nopti in care afirmatia lui Mandela inca avea monopol asupra gandurilor mele, am incercat sa las deoparte nota personala din zilele, pardon, noptile precedente. Asa ca m-am focusat pe afirmatie in sine. Mandela zica ca e interesant sa te intorci intr-un loc care a ramas neschimbat. Sa-mi fie iertata impertinenta, dar ce loc ramane neschimbat?! ... NU e posibil asa ceva. Totul, dar absolut totul se schimba intr-o masura sau alta. Dar ca o persoana egoista ce sunt, evident, m-am gandit la mine-n prima instanta. “Acasa” s-a schimbat, de la parinti la bunici, prieteni dragi pana la cunostiinte, vecini, oras, societate si mentalitate. Am descoperit oameni mai deschisi la minte, mai iubitori, mai motivati si mai intr-un fel decat in anul precedent. Au fost si “mai”-uri nu chiar atat de pozitive; mai rai, mai lenesi, mai egoisti, mai invidiosi si as putea s-o tin asa ceva timp. In ambele sensuri. Pe de alta parte, au fost si oamenii aia care au ramas la fel. DAR LA FEL. Si aici n-am putut sa inteleg de ce, oamenii astia nu vad ca timpul trece al naibii de repede si nu are pedala de frana sau buton de stop. Si daca stai putin sa analizezi toata situatia, n-are nicio parte roz sau mov sau ma rog ... e gri pur si simplu. Asta pentru ca am stat sa-i intorc cuvintele omului asta cum mi-au dictat prietenele mele (vorbesc de luna si stele). Exact cuvant cu cuvant. 

Dar pe de-a-ntregul, personal, Mandela mi-a transmis ideea ca e interesant sa vezi cum evoluezi tu ca individ, raportandu-te la valorile care te-au ghidat la un moment dat in viata asta. Si cum altfel sa ai o imagine mai clara decat atunci cand ajungi intr-un loc familiar? Cand toate simturile iti schiteaza o imagine mai clara decat ai putea s-o desenezi tu?

Si mai vad inc-un lucru interesant. Acela de a compara cum functioneaza toate treburile in doua societati diferite din punctul de vedere al mentalitatii (si nu numai); danez si romanesc. Iar cu asta inchei; in principiu pentru ca imi place ca fiecare sa isi formeze propria opinia in functie de experientele pe care le-a trait si de lucrurile pe care le-a constatat. Si sa se gandeasca putin la ce-a spus Mandela ca n-a spus rau ... deloc.

PS: O sa revin cu posturi optimiste de-ndata ce timpul revine si el de partea mea. Ca doar primavara natura revine la viata si eu (/noi) odata cu ea :)

Aerul ... schimbarii

“Cred ca ar fi cazul sa schimb aerul o vreme.” 

Si tind sa cred ca asta ne spunem toti la un moment dat. Pentru ca intr-un anumit punct iti vine sa arunci cu tot ce-ti cade-n mana, sa urli si sa bati cu pumnii-n perete; si-aici vorbesc de cei impulsivi. Si atunci vrei sa schimbi ceva pentru ca ti-a ajuns, ti s-a umplut paharul si-ncepe sa dea pe afara.

E ca de Revelion. “Anul asta o sa fie altfel, eu o sa fiu altfel. O sa dedic mai mult timp ..., o sa ..., o sa.” Si stii ca intr-un procent de 60-70 % n-o sa fie asa, dar incerci (sau nici macar nu-ti dai silinta). 

Eu ... eu o sa fac o schimbare. Simt ca trebuie si simt ca acum e momentul. Si nu-mi place sa pierd trenuri, iar asta pentru ca nu sunt punctuala de fel si poate n-o sa ma astepte la infinit sau... pana la anul :).

Schimb locuri si oameni, obiceiuri si tabieturi (proaste) pe care mi le-am format in ultima vreme. Pentru ca si EU mi-am spus la sfarsit de 2012 ca ”anul asta o sa...”. Acum mi-am gasit motivatia, pe care o pierdusem in nametii de zapada care nu mai vroiau sa plece si-mi pusesera monopol pe ganduri. 

Vreau sa cred ca nu fug, ci plec pur si simplu. Iar asta nu e un act de lasitate. Plec, pentru ca ... de ce as ramane intr-un loc si intr-o stare care nu-mi fac bine? Si mai mult de atat, care m-au plafonat in monotonie ?

Mie-mi plac inceputurile. Imi plac si finalurile. Stii cum ti se spune la sfarsit de liceu ca ai incheiat o etapa frumoasa din viata ta, dar incepe alta MAI buna? E placut sa privesti optimist in necunoscut. Karma nu te lasa sa cauti pierdut in intuneric la nesfarsit. Iti mai intinde un bat de chibrit, uneori ti-l si aprinde. Si de data asta, karma mi-e datoare si nu-mi doresc nimic mai mult decat sa faca putina lumina ca m-am lovit de toate stancile astea si sunt plina de vanatai.

19.12.2010

Am cazut in cazanul cu amintiri! (Ce-mi place expresia asta!)


Lasand cliseele la o parte, nu m-a luat vreo melancolie si nici nu m-am depresat in vreun fel. Dar am gasit ceva ce-am scris acum o vreme. Inca-mi place :)

"am nevoie de mine, atat de mult, atat de des ..


ma pierd prin cuvinte si mai ales printre ganduri. nu stiu spre ce tind, nu stiu de ce sau de ce acum. Ce am fost atunci si ce am devenit acum?

mi-am imaginat ca intr-o zi voi face ce vreau eu. o sa creez totul, o sa-mi arunc pielea asta si o sa-mi cumpar alta de unde stiu eu mai bine, de unde stiu ca trebuie.

Tie ce iti trebuie?

Ma gandeam la ziua aia in care o sa ma trezesc datorita parfumului tau, si tu sa nu fi acolo. Nu! parfumul tau s-a imprimat in ani in mobila mea, in asternutul aruncat de zeci de ori la masina de spalat, in aerul care patrunde de afara, in camera recent renovata. M-as renova pe mine, asa poate tu n-o sa-mi mai dai tarcoale in fiecare secunda a vietii mele reci caci asa o simt eu acum. Parfumul tau s-a imprimat in mine, atat de adanc incat inima-mi pulseaza mai mult tu decat sange. Stiu ca tu esti in garsoniera mea.. inca nu vreau sa renunt la minutele pretioase de dupa somnul greu. Inchid ochii si te vad cum intri in dormitor. Prezenta ta inunda inevitabil si cu atata forta camera asta mica si goala. E goala ca suntem doar noi si nu vreau sa-mi deschid ochii de teama ca n-o sa te vad in pragul usii cum imi zambesti asa cum faceai si atunci, cand nu stiam cat de adanc o sa-mi patrunzi in oase si in ce mod o sa ma atingi cu sufletul tau .. Atat de dulce si de ucigator. Pasii tai sunt asemeni unui tatuaj, greu de indurat, dar atat de doriti si asteptati. e ca si cum acum mi-ar intra in piele si cand ar iesi mi-ar smulge-o si mi-ar picura tot sangele pana la epuizare. Suferinta asta atat de placuta as vrea sa se incheie.. sa vad tatuajul, sa-l ating, sa stiu ca o sa fie acolo si ca nu o sa plece decat in ultimul moment, atunci cand o sa deschidem ochii amandoi caci ne-am afundat in visele noastre si nu mai iesim, nu mai vrem sa iesim pentru ca stim deja ce e acolo. Stim prin cate si ce am trecut, dar nu mai avem cum sa stergem tatuajul, ne-a pastruns pe amandoi atat de adanc si ne-a marcat. Rana e in sufletele noastre si de aceea stim ce ne dorim, stim ca trebuie sa dispara. Si ne afundam mai mult si mai profund in straturile viselor noastre. Pana sa ajungi la mine, mi-as dori sa am o scara pe care sa fug si sa nu privesc inapoi, dar curiozitatea nu m-ar lasa. Tu ai veni dupa mine si ne-am impiedica amandoi pe scari, ne-am rani, cum am facut deja.

Esti langa mine si atat de greu imi e sa nu te vad caci ne-am pierdut amandoi pe la jumatatea drumului si ne pierdem. Ne pierdem in gandurile noastre care nu mai au niciun drum comun, care au uitat cine suntem, de fapt, cine eram noi. Cine a facut alegerea asta pentru noi?! mi-e mai clar ca niciodata ca , desi ne-am mintit de la inceput, a fost atat de placut, atat de intens totul. De la prima lacrima, fie ea alba sau neagra, pana la ultima, ultima pe care ai vazut-o tu pentru ca ele in fiecare noapte ma tortureaza in singuratate. Cel mai greu e ca noapte e mereu si ceasul sta pe loc si nu mai vrea sa se miste. Nu mai am baterii, dar la magazinul cu piei nu se vand si nu pot sa ma decid ce m-a otravit mai mult, greseala sau adevarul. Spune-mi care rau e mai bun si care bun e mai rau .. Ajuta-ma acum cat inca visez si nu ma mai lovi cu pasii tai, timpanul meu nu mai poate si-mi sangereaza ca si ochii de durere. Intoarce-ma si intoarce-te !Ia-ma de mana si du-ma inapoi in naivitatea noastra de copii. azi vreau sa mergem in ziua mea imaginara. Nu stiu cand e azi, dar stiu ca trebuie sa fie ziua. O sa te astept chiar de-ar fi nevoie sa imbatranesc intr-o camera cu toate ferestrele deschise, cu toate esentele din lume si cu toate florile posibile si eu sa te simt tot pe tine, in fiecare secunda pentru eternitate.

uite, am ochii inchisi. trezeste-ma caci vreau sa-mi vad pielea, sa fie curata si nepatata de mine. Pentru ca am pe constiinta atatea incat ma dezgusta si simpla mea prezenta si camera asta se tot strange si ma sufoc cu tine. cu tine ma inec si imi e si teama. da, imi e teama de tine. De fapt, imi e teama ca nu te cunosc si ca atunci cand vei ajunge in pragul usii si vei vedea ca inca lenevesc in patul meu indeajuns de mare sa incapem amandoi o sa crezi ca nu am nevoie de tine, ca mi-ar fi mai bine singura, sa stau asa cum ma vezi tu acum, zambind. Dar habar nu ai ce se intampla cu plamanii mei, cu ochii mei. Viseaza. mi-e teama ca nu o sa vrei sa visezi cu mine si ca o sa te astept degeaba intr-o camera pustie pana o sa vi spre mine, caci eu asa mi-am dorit. Mi-e atat de teama ca o sa ma privesti ca raul bun sau ca bunul rau.. Ma intreb daca sunt macar intr-un colt al constiintei tale ca nu as vrea sa stiu daca si cat ti-am atins sufletul. Ma distrug fara sa ma gandesc cat de egoista sunt! sa astept .. sa cer destinului macar un punct comun in telurile noastre si sa te mai vad macar o data prin fata ferestrei mele si tu sa privesti cu coada ochiului florile uscate si esentele tari ce vin dintre geamul meu, sa te gandesti ca m-as fi putut intoxica cu ele sau ca as fi putut muri. Dar eu am murit .. am murit asteptandu-te si parfumul tau inca n-a disparut, pentru ca din trupul meu ai putea face cel mai puternic miros pe care tu nu l-ai simti caci e al tau, dar celelalte s-ar delecta in fiecare zi cu el fara sa stie ca este din mine, ca tu ai patruns in mine inaintea lor..

ma doare sa te stiu in prag, intrebandu-te daca sa intri sau nu. eu te astept in pat sa ma iei de mana si sa plecam de aici, sa nu trebuiasca sa avem nevoie de piei sa fim cum vrem si, mai mult decat atat, sa nu ne stie nimeni. Vreau sa ploua, sa ploua tare fara sa fie lacrimile mele si mai vreau sa ninga, sa ne batem cu bulgari cum faceam odinioara.


vino si hai sa ne intoarcem in naivitatea noastra. Te rog .. mi-e frica de mine, dar am atata nevoie sa stiu ca tu ma cunosti, ca stii cine sunt si ce-am fost pentru tine. n-as vrea sa ma pierzi pe drum si sa nu ne mai recunoastem dupa .. si mai mi-e dor de tine, de tine de atunci cand eram capabili de orice pentru altul.
Si ... te si iubesc. o sa continui sa fac asta o vreme."

De ce mi-am facut blog #2 // Jurnale

Partea a doua, promisa de altfel. Mai urmeaza ...

Nu imi mai amintesc exact momentul in care am inceput sa scriu. Adica sa scriu pe bune! Mai mult decat numele meu si-al apropiatilor si mai putin decat o compunere de doua pagini (A5) despre venirea toamnei. Cert e ca m-a fascinat total ideea de a avea un jurnal. Ceva numai ai meu, nascocit de mintea mea si pus in cuvinte, ceva ce as citi peste 10 ani ca sa retraiesc intr-un fel sau altul momentele respective. Ca memoria ne lasa. Pe toti! Si nici nu s-ar fi pus in discutie lecitina sau memoplus.

Da, cred ca pana la 20 (si-un pic) de ani am avut vreo 10 jurnale ... cel putin. Dar numai cateva mi-au ramas intiparite-n memorie care, apropo, functioneaza extraordinar de bine. Cand vrea, ca sa n-o laud prea mult.

Pe unul dintre ele stiu ca l-am iubit enorm. Cred ca aveam pana-n 12 ani, perioada aia in care incep “dramele”. Ma mutasem din locul unde-mi petrecusem toata copilaria chiar la inceputul adolescentei. Ce sincronizare ... si cum eu n-am fost niciodata copilul ala vorbaret a durat o vreme pana am inceput sa socializez. De jurnal ziceam; un caiet A5 cu coperte roz de carton, cu ceva ilustratii – imi vine-n minte clasica “Hello Kitty” dar ma-ndoiesc ca asa ar fi fost. Hartia pe care scriam era de proasta calitate, nici nu ma mir avand in vedere ca era, ca mai toate lucrurile, made in China. Si nici nu mirosea extraordinar in ciuda eforturilor mele de a o parfuma excesiv. Dar ce era cu adevarat frapant – motiv pentru care nici acum nu l-am uitat – e ca avea – jurnalul - un fel de cutiuta in care caietul intra perfect si se inchidea cu un lacat. Si DOAR eu aveam cheia! Desi daca as fi tras mai tare probabil ca lacatul s-ar fi facut bucati. Dar cheia era la mine! ... am scris o vreme, prostii in mare parte. Am vrut cu tot dinadinsul sa imi placa sa scriu pe-o hartie ce gandesc, ce simt, ce se intamplat. Cred ca intr-o luna deja uitasem de caietul cu ilustratii, de lacat si cutie.

Pe cel mai recent jurnal l-am abandonat acum o luna. M-am convins ca nu e pentru mine. Mie-mi ajung pozele, ceva scrisori pe care le-am strans intr-o cutie colorata, iar de cativa ani mailurile. Cred ca de aici si mutarea mea in spatiul virtual. In stadiul actual, scriu pe blog pentru ca imi place. Si simt ca imi place! Ceea ce e ... de viitor! :) N-am facut blogul ca sa-l folosesc pe post de jurnal 100% pe motiv ca nu o sa-mi impartasesc toate gandurile si trairile. Dar e placut sa te gandesti ca poti sa-i atingi pe altii – ca tine sau nu – cu ce-ai scris. In definitiv e o forma de egoism. Sa stiu ca lumea intelege, ma-ntelege intr-un fel sau altul. Si discoperi. Altii pe tine si tu pe altii. Cred ca atata timp cat imparti, primesti. Si eu nu impart de fel. Sau nu obisnuiam sa-mpart.

Si uite de asta mi-am facut blog.