Craciunul in aprilie

25.12.1999 – Nici n-apuci sa te dezmeticesti ca deja picioarele iti pornesc grabite spre pomul de Craciun. Speri in sufletul tau inocent ca mosul n-a luat in seama ca ai mintit-o pe mama cand i-ai spus ca ai mancat tot din farfurie si nici ca l-ai impins pe Andrei si s-a lovit la genunchi. Speri ca el te vede doar cand iti faci temele, desi toti copiii sunt afara si se joaca sau doar atunci cand o ajuti pe bunica in bucatarie. Si fugi grabit, mai, mai, sa darami bradul cu tot cu instalatii si cu ambalajele de la bomboane care inca mai atarna de crengi. Ajungi si vezi ca mosul n-a uitat de tine, iar in momentul ala esti cel mai fericit copil de pe pamant. Si spun copil pentru ca doar ei mai au in suflet magia Craciunului si asteapta ziua asta mai ceva ca propria aniversare.

Asa era atunci, “pe vremea mea” (ca doar incep sa-mbatranesc si pe zi ce trece sun mai mult ca mama). Acum nu stiu cum e, de cand, parca, toate valorile pe care le-am apreciat incep sa dispara. Sigur! Nici macar incet ... Dar ce vroiam sa spun, defapt, e ca atunci cand deschizi cadourile ti se lumineaza toata fata si ai sentimentul ala de reusita cand stii ca pe undeva, ceva a fost facut bine!

Pe parcurs nu te mai bucuri cu aceiasi intensitate atunci cand iti deschizi cadourile, fie ele de Craciun sau nu, si ajungi la deviza “gestul conteaza”. Si-ntradevar, in timp ajungi sa apreciezi altfel fiecare lucru-n parte. Eu vreau sa readuc in prim-plan o parte din bucuria pe care o simteam atunci. Si eu, si tu, si Iulia ... ati prins ideea. TOTI!

Eu ma bucur – nu cu aceiasi intensitate ce-i drept – atunci cand munca mi-e apreciata. Asa cum se bucura fiecare, pentru ca e uman. Dar in momentul ala eu simt ca e Craciunul. Nu desfac niciun cadou pompos prins cu trei funde si impachetat cu cine stie ce hartie care-ti fura ochii. Nu! Imi vine sa sar in sus de bucurie, sa dansez, sa cant (lucru pe care-l fac de altfel ca doar am o garsoniera doar a mea si nu ma vede nimeni!), sa imbratisez pe oricine imi e aproape si sa-l/s-o sufoc cu iubire, optimism si bucurie pura. Asa cum era in fiecare an de Craciun. Magic.

Azi am simtit ca e Craciunul, la jumatatea lui aprilie. Si-am simtit ca trebuie sa imbratisez pe cineva tare si strans. Asta am vrut sa impart. Habar nu am ce-o sa se intample maine, dar stiu ca e a doua zi de Craciun. :)


sursa imaginii: vi.sualize.us

Monopolul lui Mandela

Mi s-a intamplat in ultima vreme sa descopar tot felul de lucruri interesante care m-au facut sa imi pun o mie de intrebari. Recunosc ca nu am gasit raspunsul la toate si nici nu o sa se intample asta, dar m-au facut sa gandesc. Ceea ce e sanatos avand in vedere ca toate au pornit in timp ce pierdeam timp pe facebook (asta ca sa-mi dau singura peste mana... sau convingeri cu primul post). Nu zic ca Facebook ul e rau, nu zic nici ca-i bun si nu renunt la ideea de a-l inchide, cat de curand :).

Da, revin (mereu ma pierd pe parcurs). N-am mai scris de-o vreme. Mint! Am scris, scriu continuu pentru mine, nu si pentru altii; da, stiu ca sunt o egoista convinsa. Probabil de-asta parintilor mei le-a fost teama de inca un copil. 

O sa pregatesc un post cat de curand cu linkuri care m-au impins sa scriu. Curand, curand ... 

Pana atunci mai beau putin din cafeaua pe jumatate rece si-mi deschid playlist ul cu muzica mea “de Paris” (adica muzica aia care o sa se auda in prima zi in capitala franceza in timp ce despachetez cutiile cu personalitate...a mea).  

“Nu e nimic mai interesant decat sa te intorci intr-un loc care a ramas neschimbat ca sa iti dai seama cat de mult te-ai schimbat tu.” – asta mi-a dat de gandit. Cateva nopti bune de altfel ca doar luna si stelele mi-au fost prietene mereu si m-au tinut treaza doar, doar de am dormi impreuna. Nelson Mandela ar fi spus treaba asta. Si cred ca e pe bune din ce-am cautat pana acum – m-am interesat, ca nici mie nu mi-ar placea sa mi se vanda gogosi.

In prima noapte am intors-o pe toate partile. Bineinteles ca am gandit-o doar din prisma mea si a lucrurilor pe care le-am trait. I-am dat dreptate 100%. M-am gandit la mine cand m-am intors acasa dupa 1 an, nu dupa 4 luni sau mai mult. Nu, fix un an. Un an in care am simtit ca sunt altfel, ca ma duc in alte directii, ca ma intorc cand am simtit ca nu-i bine, cand m-am lovit de-un zid, pe care l-am darmat, ocolit sau ignorat. Am simtit ca m-am schimbat, dar nu atat de mult cat am simtit atunci cand am ajuns acasa. Stii, acasa, locul unde-ai crescut si unde mama te asteapta cu mancare, mereu prea multa dar intotdeauna la fel de gustoasa si tata care iti tot sufla-n ceafa pentru ca i-a fost dor de tine, dar e barbat si nu stie s-o arate altfel (acum nu vreau sa-mi pun toata populatia masculina in cap, dar asa suna acasa pentru mine si nu as schimba asta pentru nimic in lume, sa ne-ntelegem). 

Schimbarea poate sa fie buna sau nu. Depinde de fiecare-n parte ce alege pentru ca... inca se mai poate sau asa imi place mie sa cred. Nu m-as fi gandit ca intr-un an se pot schimba ataaaaaaat! de multe aspecte. Si chiar vreau sa pun punctul pe “i” de data asta. Cred ca niciodata nu am mai simtit o discrepanta atat de mare de la un an la altul. DAR! E drept ca niciodata n-am mai fost plecata timp de un an de acasa sau de un loc atat de drag. Ca o concluzie, prima noaptea a fost ”wow” – un wow placut.

A doua noapte recunosc ca a fost ceva mai scurta. M-am gandit cum o sa vad lucrurile peste inc-un an, adica intr-un viitor apropiat, pe undeva la jumatatea lui mai. Iar despre asta o sa scriu la momentul potrivit. Dupa ce ajung acasa. Nu dup-un an, dar dupa 9 luni, ceea ce e o perioada destul de lunga. O sa scriu despre ce-am gandit acum si ce gandesc atunci. Ca memoria nu ma lasa in cazuri de genul asta. Doar cu ce vrea ea.

In ultimele nopti in care afirmatia lui Mandela inca avea monopol asupra gandurilor mele, am incercat sa las deoparte nota personala din zilele, pardon, noptile precedente. Asa ca m-am focusat pe afirmatie in sine. Mandela zica ca e interesant sa te intorci intr-un loc care a ramas neschimbat. Sa-mi fie iertata impertinenta, dar ce loc ramane neschimbat?! ... NU e posibil asa ceva. Totul, dar absolut totul se schimba intr-o masura sau alta. Dar ca o persoana egoista ce sunt, evident, m-am gandit la mine-n prima instanta. “Acasa” s-a schimbat, de la parinti la bunici, prieteni dragi pana la cunostiinte, vecini, oras, societate si mentalitate. Am descoperit oameni mai deschisi la minte, mai iubitori, mai motivati si mai intr-un fel decat in anul precedent. Au fost si “mai”-uri nu chiar atat de pozitive; mai rai, mai lenesi, mai egoisti, mai invidiosi si as putea s-o tin asa ceva timp. In ambele sensuri. Pe de alta parte, au fost si oamenii aia care au ramas la fel. DAR LA FEL. Si aici n-am putut sa inteleg de ce, oamenii astia nu vad ca timpul trece al naibii de repede si nu are pedala de frana sau buton de stop. Si daca stai putin sa analizezi toata situatia, n-are nicio parte roz sau mov sau ma rog ... e gri pur si simplu. Asta pentru ca am stat sa-i intorc cuvintele omului asta cum mi-au dictat prietenele mele (vorbesc de luna si stele). Exact cuvant cu cuvant. 

Dar pe de-a-ntregul, personal, Mandela mi-a transmis ideea ca e interesant sa vezi cum evoluezi tu ca individ, raportandu-te la valorile care te-au ghidat la un moment dat in viata asta. Si cum altfel sa ai o imagine mai clara decat atunci cand ajungi intr-un loc familiar? Cand toate simturile iti schiteaza o imagine mai clara decat ai putea s-o desenezi tu?

Si mai vad inc-un lucru interesant. Acela de a compara cum functioneaza toate treburile in doua societati diferite din punctul de vedere al mentalitatii (si nu numai); danez si romanesc. Iar cu asta inchei; in principiu pentru ca imi place ca fiecare sa isi formeze propria opinia in functie de experientele pe care le-a trait si de lucrurile pe care le-a constatat. Si sa se gandeasca putin la ce-a spus Mandela ca n-a spus rau ... deloc.

PS: O sa revin cu posturi optimiste de-ndata ce timpul revine si el de partea mea. Ca doar primavara natura revine la viata si eu (/noi) odata cu ea :)

Aerul ... schimbarii

“Cred ca ar fi cazul sa schimb aerul o vreme.” 

Si tind sa cred ca asta ne spunem toti la un moment dat. Pentru ca intr-un anumit punct iti vine sa arunci cu tot ce-ti cade-n mana, sa urli si sa bati cu pumnii-n perete; si-aici vorbesc de cei impulsivi. Si atunci vrei sa schimbi ceva pentru ca ti-a ajuns, ti s-a umplut paharul si-ncepe sa dea pe afara.

E ca de Revelion. “Anul asta o sa fie altfel, eu o sa fiu altfel. O sa dedic mai mult timp ..., o sa ..., o sa.” Si stii ca intr-un procent de 60-70 % n-o sa fie asa, dar incerci (sau nici macar nu-ti dai silinta). 

Eu ... eu o sa fac o schimbare. Simt ca trebuie si simt ca acum e momentul. Si nu-mi place sa pierd trenuri, iar asta pentru ca nu sunt punctuala de fel si poate n-o sa ma astepte la infinit sau... pana la anul :).

Schimb locuri si oameni, obiceiuri si tabieturi (proaste) pe care mi le-am format in ultima vreme. Pentru ca si EU mi-am spus la sfarsit de 2012 ca ”anul asta o sa...”. Acum mi-am gasit motivatia, pe care o pierdusem in nametii de zapada care nu mai vroiau sa plece si-mi pusesera monopol pe ganduri. 

Vreau sa cred ca nu fug, ci plec pur si simplu. Iar asta nu e un act de lasitate. Plec, pentru ca ... de ce as ramane intr-un loc si intr-o stare care nu-mi fac bine? Si mai mult de atat, care m-au plafonat in monotonie ?

Mie-mi plac inceputurile. Imi plac si finalurile. Stii cum ti se spune la sfarsit de liceu ca ai incheiat o etapa frumoasa din viata ta, dar incepe alta MAI buna? E placut sa privesti optimist in necunoscut. Karma nu te lasa sa cauti pierdut in intuneric la nesfarsit. Iti mai intinde un bat de chibrit, uneori ti-l si aprinde. Si de data asta, karma mi-e datoare si nu-mi doresc nimic mai mult decat sa faca putina lumina ca m-am lovit de toate stancile astea si sunt plina de vanatai.