19.12.2010

Am cazut in cazanul cu amintiri! (Ce-mi place expresia asta!)


Lasand cliseele la o parte, nu m-a luat vreo melancolie si nici nu m-am depresat in vreun fel. Dar am gasit ceva ce-am scris acum o vreme. Inca-mi place :)

"am nevoie de mine, atat de mult, atat de des ..


ma pierd prin cuvinte si mai ales printre ganduri. nu stiu spre ce tind, nu stiu de ce sau de ce acum. Ce am fost atunci si ce am devenit acum?

mi-am imaginat ca intr-o zi voi face ce vreau eu. o sa creez totul, o sa-mi arunc pielea asta si o sa-mi cumpar alta de unde stiu eu mai bine, de unde stiu ca trebuie.

Tie ce iti trebuie?

Ma gandeam la ziua aia in care o sa ma trezesc datorita parfumului tau, si tu sa nu fi acolo. Nu! parfumul tau s-a imprimat in ani in mobila mea, in asternutul aruncat de zeci de ori la masina de spalat, in aerul care patrunde de afara, in camera recent renovata. M-as renova pe mine, asa poate tu n-o sa-mi mai dai tarcoale in fiecare secunda a vietii mele reci caci asa o simt eu acum. Parfumul tau s-a imprimat in mine, atat de adanc incat inima-mi pulseaza mai mult tu decat sange. Stiu ca tu esti in garsoniera mea.. inca nu vreau sa renunt la minutele pretioase de dupa somnul greu. Inchid ochii si te vad cum intri in dormitor. Prezenta ta inunda inevitabil si cu atata forta camera asta mica si goala. E goala ca suntem doar noi si nu vreau sa-mi deschid ochii de teama ca n-o sa te vad in pragul usii cum imi zambesti asa cum faceai si atunci, cand nu stiam cat de adanc o sa-mi patrunzi in oase si in ce mod o sa ma atingi cu sufletul tau .. Atat de dulce si de ucigator. Pasii tai sunt asemeni unui tatuaj, greu de indurat, dar atat de doriti si asteptati. e ca si cum acum mi-ar intra in piele si cand ar iesi mi-ar smulge-o si mi-ar picura tot sangele pana la epuizare. Suferinta asta atat de placuta as vrea sa se incheie.. sa vad tatuajul, sa-l ating, sa stiu ca o sa fie acolo si ca nu o sa plece decat in ultimul moment, atunci cand o sa deschidem ochii amandoi caci ne-am afundat in visele noastre si nu mai iesim, nu mai vrem sa iesim pentru ca stim deja ce e acolo. Stim prin cate si ce am trecut, dar nu mai avem cum sa stergem tatuajul, ne-a pastruns pe amandoi atat de adanc si ne-a marcat. Rana e in sufletele noastre si de aceea stim ce ne dorim, stim ca trebuie sa dispara. Si ne afundam mai mult si mai profund in straturile viselor noastre. Pana sa ajungi la mine, mi-as dori sa am o scara pe care sa fug si sa nu privesc inapoi, dar curiozitatea nu m-ar lasa. Tu ai veni dupa mine si ne-am impiedica amandoi pe scari, ne-am rani, cum am facut deja.

Esti langa mine si atat de greu imi e sa nu te vad caci ne-am pierdut amandoi pe la jumatatea drumului si ne pierdem. Ne pierdem in gandurile noastre care nu mai au niciun drum comun, care au uitat cine suntem, de fapt, cine eram noi. Cine a facut alegerea asta pentru noi?! mi-e mai clar ca niciodata ca , desi ne-am mintit de la inceput, a fost atat de placut, atat de intens totul. De la prima lacrima, fie ea alba sau neagra, pana la ultima, ultima pe care ai vazut-o tu pentru ca ele in fiecare noapte ma tortureaza in singuratate. Cel mai greu e ca noapte e mereu si ceasul sta pe loc si nu mai vrea sa se miste. Nu mai am baterii, dar la magazinul cu piei nu se vand si nu pot sa ma decid ce m-a otravit mai mult, greseala sau adevarul. Spune-mi care rau e mai bun si care bun e mai rau .. Ajuta-ma acum cat inca visez si nu ma mai lovi cu pasii tai, timpanul meu nu mai poate si-mi sangereaza ca si ochii de durere. Intoarce-ma si intoarce-te !Ia-ma de mana si du-ma inapoi in naivitatea noastra de copii. azi vreau sa mergem in ziua mea imaginara. Nu stiu cand e azi, dar stiu ca trebuie sa fie ziua. O sa te astept chiar de-ar fi nevoie sa imbatranesc intr-o camera cu toate ferestrele deschise, cu toate esentele din lume si cu toate florile posibile si eu sa te simt tot pe tine, in fiecare secunda pentru eternitate.

uite, am ochii inchisi. trezeste-ma caci vreau sa-mi vad pielea, sa fie curata si nepatata de mine. Pentru ca am pe constiinta atatea incat ma dezgusta si simpla mea prezenta si camera asta se tot strange si ma sufoc cu tine. cu tine ma inec si imi e si teama. da, imi e teama de tine. De fapt, imi e teama ca nu te cunosc si ca atunci cand vei ajunge in pragul usii si vei vedea ca inca lenevesc in patul meu indeajuns de mare sa incapem amandoi o sa crezi ca nu am nevoie de tine, ca mi-ar fi mai bine singura, sa stau asa cum ma vezi tu acum, zambind. Dar habar nu ai ce se intampla cu plamanii mei, cu ochii mei. Viseaza. mi-e teama ca nu o sa vrei sa visezi cu mine si ca o sa te astept degeaba intr-o camera pustie pana o sa vi spre mine, caci eu asa mi-am dorit. Mi-e atat de teama ca o sa ma privesti ca raul bun sau ca bunul rau.. Ma intreb daca sunt macar intr-un colt al constiintei tale ca nu as vrea sa stiu daca si cat ti-am atins sufletul. Ma distrug fara sa ma gandesc cat de egoista sunt! sa astept .. sa cer destinului macar un punct comun in telurile noastre si sa te mai vad macar o data prin fata ferestrei mele si tu sa privesti cu coada ochiului florile uscate si esentele tari ce vin dintre geamul meu, sa te gandesti ca m-as fi putut intoxica cu ele sau ca as fi putut muri. Dar eu am murit .. am murit asteptandu-te si parfumul tau inca n-a disparut, pentru ca din trupul meu ai putea face cel mai puternic miros pe care tu nu l-ai simti caci e al tau, dar celelalte s-ar delecta in fiecare zi cu el fara sa stie ca este din mine, ca tu ai patruns in mine inaintea lor..

ma doare sa te stiu in prag, intrebandu-te daca sa intri sau nu. eu te astept in pat sa ma iei de mana si sa plecam de aici, sa nu trebuiasca sa avem nevoie de piei sa fim cum vrem si, mai mult decat atat, sa nu ne stie nimeni. Vreau sa ploua, sa ploua tare fara sa fie lacrimile mele si mai vreau sa ninga, sa ne batem cu bulgari cum faceam odinioara.


vino si hai sa ne intoarcem in naivitatea noastra. Te rog .. mi-e frica de mine, dar am atata nevoie sa stiu ca tu ma cunosti, ca stii cine sunt si ce-am fost pentru tine. n-as vrea sa ma pierzi pe drum si sa nu ne mai recunoastem dupa .. si mai mi-e dor de tine, de tine de atunci cand eram capabili de orice pentru altul.
Si ... te si iubesc. o sa continui sa fac asta o vreme."

De ce mi-am facut blog #2 // Jurnale

Partea a doua, promisa de altfel. Mai urmeaza ...

Nu imi mai amintesc exact momentul in care am inceput sa scriu. Adica sa scriu pe bune! Mai mult decat numele meu si-al apropiatilor si mai putin decat o compunere de doua pagini (A5) despre venirea toamnei. Cert e ca m-a fascinat total ideea de a avea un jurnal. Ceva numai ai meu, nascocit de mintea mea si pus in cuvinte, ceva ce as citi peste 10 ani ca sa retraiesc intr-un fel sau altul momentele respective. Ca memoria ne lasa. Pe toti! Si nici nu s-ar fi pus in discutie lecitina sau memoplus.

Da, cred ca pana la 20 (si-un pic) de ani am avut vreo 10 jurnale ... cel putin. Dar numai cateva mi-au ramas intiparite-n memorie care, apropo, functioneaza extraordinar de bine. Cand vrea, ca sa n-o laud prea mult.

Pe unul dintre ele stiu ca l-am iubit enorm. Cred ca aveam pana-n 12 ani, perioada aia in care incep “dramele”. Ma mutasem din locul unde-mi petrecusem toata copilaria chiar la inceputul adolescentei. Ce sincronizare ... si cum eu n-am fost niciodata copilul ala vorbaret a durat o vreme pana am inceput sa socializez. De jurnal ziceam; un caiet A5 cu coperte roz de carton, cu ceva ilustratii – imi vine-n minte clasica “Hello Kitty” dar ma-ndoiesc ca asa ar fi fost. Hartia pe care scriam era de proasta calitate, nici nu ma mir avand in vedere ca era, ca mai toate lucrurile, made in China. Si nici nu mirosea extraordinar in ciuda eforturilor mele de a o parfuma excesiv. Dar ce era cu adevarat frapant – motiv pentru care nici acum nu l-am uitat – e ca avea – jurnalul - un fel de cutiuta in care caietul intra perfect si se inchidea cu un lacat. Si DOAR eu aveam cheia! Desi daca as fi tras mai tare probabil ca lacatul s-ar fi facut bucati. Dar cheia era la mine! ... am scris o vreme, prostii in mare parte. Am vrut cu tot dinadinsul sa imi placa sa scriu pe-o hartie ce gandesc, ce simt, ce se intamplat. Cred ca intr-o luna deja uitasem de caietul cu ilustratii, de lacat si cutie.

Pe cel mai recent jurnal l-am abandonat acum o luna. M-am convins ca nu e pentru mine. Mie-mi ajung pozele, ceva scrisori pe care le-am strans intr-o cutie colorata, iar de cativa ani mailurile. Cred ca de aici si mutarea mea in spatiul virtual. In stadiul actual, scriu pe blog pentru ca imi place. Si simt ca imi place! Ceea ce e ... de viitor! :) N-am facut blogul ca sa-l folosesc pe post de jurnal 100% pe motiv ca nu o sa-mi impartasesc toate gandurile si trairile. Dar e placut sa te gandesti ca poti sa-i atingi pe altii – ca tine sau nu – cu ce-ai scris. In definitiv e o forma de egoism. Sa stiu ca lumea intelege, ma-ntelege intr-un fel sau altul. Si discoperi. Altii pe tine si tu pe altii. Cred ca atata timp cat imparti, primesti. Si eu nu impart de fel. Sau nu obisnuiam sa-mpart.

Si uite de asta mi-am facut blog.