De ce mi-am facut blog #2 // Jurnale

Partea a doua, promisa de altfel. Mai urmeaza ...

Nu imi mai amintesc exact momentul in care am inceput sa scriu. Adica sa scriu pe bune! Mai mult decat numele meu si-al apropiatilor si mai putin decat o compunere de doua pagini (A5) despre venirea toamnei. Cert e ca m-a fascinat total ideea de a avea un jurnal. Ceva numai ai meu, nascocit de mintea mea si pus in cuvinte, ceva ce as citi peste 10 ani ca sa retraiesc intr-un fel sau altul momentele respective. Ca memoria ne lasa. Pe toti! Si nici nu s-ar fi pus in discutie lecitina sau memoplus.

Da, cred ca pana la 20 (si-un pic) de ani am avut vreo 10 jurnale ... cel putin. Dar numai cateva mi-au ramas intiparite-n memorie care, apropo, functioneaza extraordinar de bine. Cand vrea, ca sa n-o laud prea mult.

Pe unul dintre ele stiu ca l-am iubit enorm. Cred ca aveam pana-n 12 ani, perioada aia in care incep “dramele”. Ma mutasem din locul unde-mi petrecusem toata copilaria chiar la inceputul adolescentei. Ce sincronizare ... si cum eu n-am fost niciodata copilul ala vorbaret a durat o vreme pana am inceput sa socializez. De jurnal ziceam; un caiet A5 cu coperte roz de carton, cu ceva ilustratii – imi vine-n minte clasica “Hello Kitty” dar ma-ndoiesc ca asa ar fi fost. Hartia pe care scriam era de proasta calitate, nici nu ma mir avand in vedere ca era, ca mai toate lucrurile, made in China. Si nici nu mirosea extraordinar in ciuda eforturilor mele de a o parfuma excesiv. Dar ce era cu adevarat frapant – motiv pentru care nici acum nu l-am uitat – e ca avea – jurnalul - un fel de cutiuta in care caietul intra perfect si se inchidea cu un lacat. Si DOAR eu aveam cheia! Desi daca as fi tras mai tare probabil ca lacatul s-ar fi facut bucati. Dar cheia era la mine! ... am scris o vreme, prostii in mare parte. Am vrut cu tot dinadinsul sa imi placa sa scriu pe-o hartie ce gandesc, ce simt, ce se intamplat. Cred ca intr-o luna deja uitasem de caietul cu ilustratii, de lacat si cutie.

Pe cel mai recent jurnal l-am abandonat acum o luna. M-am convins ca nu e pentru mine. Mie-mi ajung pozele, ceva scrisori pe care le-am strans intr-o cutie colorata, iar de cativa ani mailurile. Cred ca de aici si mutarea mea in spatiul virtual. In stadiul actual, scriu pe blog pentru ca imi place. Si simt ca imi place! Ceea ce e ... de viitor! :) N-am facut blogul ca sa-l folosesc pe post de jurnal 100% pe motiv ca nu o sa-mi impartasesc toate gandurile si trairile. Dar e placut sa te gandesti ca poti sa-i atingi pe altii – ca tine sau nu – cu ce-ai scris. In definitiv e o forma de egoism. Sa stiu ca lumea intelege, ma-ntelege intr-un fel sau altul. Si discoperi. Altii pe tine si tu pe altii. Cred ca atata timp cat imparti, primesti. Si eu nu impart de fel. Sau nu obisnuiam sa-mpart.

Si uite de asta mi-am facut blog.