Despre bărboși

 Cu ce imi ocup eu timpul liber.


Aici

sau:
 

“Tu n-ai vrut să înveți să faci cafea. Tu n-ai vrut …”

5 august 2007

Mereu am vrut să cred că viața mea ar putea fi ruptă din filmele alea vechi și franțuzești, cu “Je t’aime!” spus într-o dimineață leneșă cu două cafele. Și mereu mi-a plăcut să visez ... așa cum place tuturor femeilor bolnave de-o iubire melancolică și învechită de timp ... mult timp doar cu noi.

Tu știi bine că filmul nostru nu a semănat nici o zecime cu visul meu! M-a durut o vreme și asta doar pentru că eram o proastă care nu vedea mai departe de limitele pe care și le impusese. Nu acceptam să cred că viața nu mă răsplătește așa cum credeam eu că merit. Dar m-ai iubit cu toate copilăriile, toanele, reproșurile și cuvintele pe care ți le-am aruncat în față la fiecare discuție mai aprinsă.

Dar tu mereu ai avut răbdare cu mine. Aproape ...

To: maragavrila@gmail.com

Subject: Nu am murit, doar am dispărut!

Date: 28^th August 2007

Știi, Mara, ca eu mă deschid greu. Iar cu lucruri de-ale sufletului nici nu te las să găsești cheia. Dar simt nevoia să-ți spun; atfel o să înnebunesc de-a binelea.

Cum să ți-l descriu? Fizic vorbind, era un tip înalt, mă depășea cu vreo 10 cm, așa cum îmi place mie, brunet, tuns scurt, cum să-ți spun, banal la prima vedere ... Dar avea niște ochi căprui, Dumnezeule!, îți spun, Mara, când m-a privit am crezut că o să leșin și doar mă cunoști, mă stăpânesc exemplar. Cred că d-asta m-am și îndrăgostit de el. Știi vorba aia, “m-a cucerit dintr-o privire”. O să scurtez puțin, că nu asta e important; per total, arăta bine. Sunt convinsă că și ție ți-ar fi plăcut. Avea aerul ăla de băiat rău (în jurul tipilor ca el m-am învârtit toată viața!) care mie-mi place și, pe cuvânt, că am crezut că de data asta o să fie diferit! Niciodată nu mă învăț minte și parcă nici nu vreau. Era un mister pentru mine de unde i se trăgea atitudinea asta. Aș fi zis că e de la repăreala pe care o asculta sau de la barba aia la care n-a vrut să renunțe nici după ce am insistat de 100 de ori s-o dea jos ... Încă mă macină gândul ăsta și cred că pentru o vreme o să îmi umple nopțile.

N-am vrut să alarmez pe nimeni cu “dispariția” mea, dar parcă numai el era în mintea mea, de fapt, DOAR el era în mintea, garsoniera și patul meu. Să-ți spun de suflet?! Să-ți spun ce se întampla cu el?! Nici eu n-am avut habar, de fapt, nu știu să-ți explic. Or simți or ba și o să-mi dai dreptate ... curând, că doar te cunosc, Mara!

Omul ăsta al meu, pentru că a fost al meu, știa de toate. Într-o lună, mai mult sau mai puțin, am văzut zeci de filme, am ascultat o mie de piese, doar câteva le-am pus pe repeat și am irosit un milion de cuvinte, puține spuse de două ori ... Ne petreceam nopțile vorbind, fumând continuu în bucătărie. Pielea ne mirosea ca o tutungerie, dar știi, era un miros atât de plăcut și de familiar încât nu-mi păsa. MIE nu-mi păsa, tocmai pentru că era presărat de lucruri frumoase, momente pe care nu le trăisem până să-l cunosc pe el. Da, nopțile le țineam întotdeauna pentru povești lungi și dragi până la răsărit. Diminețile erau cele mai frumoase, atunci ne puneam în pat, încă uzi de stropii de la duș, dar era așa cald ... o căldură îngrozitoare! Și nici noi n-o lăsam să se disperseze ... Adormeam întotdeauna după el, dar compensam cumva ca într-un puzzle bine pus la punct. El se trezea înaintea mea, uneori îmi spunea că mă privea până deschideam și eu ochii, alteori punea de două cafele și mă aștepta în bucătărie. Nu era genul care să gătească, dar nici n-am vrut să fie ... nu se încadra în visele mele dragi și din ce în ce mai îndepărtate. O dată mi-a făcut niște ouă ochiuri pe care le-am mâncat doar de dragul lui că mie nu-mi plăceau, nu mi-au mai plăcut de când eram la grădiniță și-am făcut o urticarie urâtă. Renunțasem la iubirea mea clișeică, atât de tare mă prinsese-n sufletul lui. Mereu mâncam cereale dimineața, adică în dimineața noastră, undeva pe la amiază când vecina de deasupra lăsa radioul aprins, doar ca să n-o auzim cum sforăie. Dar o auzeam și nu i-am spus niciodată că ar trebui să închidă dracului radioul ăla nenorocit! Nouă ne plăcea, ne propusesem chiar ca atunci când o să fim îndeajuns de ramoliți și “vechi” să ne mutam la țară, într-o casă mică, încăpătoare doar pentru amândoi ca să punem sforăi până i-or cădea țiglele. Ne făcusem mii de planuri. Dacă ți le-aș spune, ai crede că-ți scrie altă persoană. Dar nu-i așa, Mara, serios! Omul ăsta mi-a deschis ochii atât de larg și mi-a arătat ce înseamnă să visezi. Adică, să visezi pe bune, nu să pui momente din filme cap la cap. Și e frumos să visezi... Nici nu știi! Că nici tu nu știi ce-i aia să visezi! Mă simțeam ca și cum aș fi descoperit un mare secret, “secretul lumii” cum i-am spus, esența aia pentru care merită să te și trezești după ce închizi ochii.

Da, ne umpleam timpul doar cu noi și atât. Uneori vorbeam mai mult despre mine, alteori despre el, dar mereu despre noi. M-am simțit goală-n fața lui, de parcă m-ar fi știut pe dinafară. Și i-am spus asta într-o zi. Ne-am certat rău. Am aruncat cu puține cuvinte unul în altul, câteva cărți și multe priviri înțepătoare. Când mă lua în brațe uitam de tot, uitam că sunt un vulcan care tocmai își împrăștia lava din dormitor până-n bucătărie. A avut răbdare cu mine, nu îndeajuns ... sau nu cât aș fi vrut eu.

Măi, Mara, eu îți spun ... Oameni ca el sunt puțini. Avea planuri pentru el și pentru noi, avea timp pentru tot ce-și propunea. Dar vrei să îți spun pentru ce n-a avut el timp?! Să vadă cum știu eu să iubesc, să-l iubesc, de fapt. În fiecare zi ne certam la micul dejun. De parcă lui îi plăcea să-și înceapă ziua într-o atmosferă apăsătoare ... și să nu mai zic de căldură! Fierbeam în fiecare clipă în preajma lui, dar atunci când ne certam simțeam cum începeau obrajii să mi se înroșească și sângele să-mi clocotească. Și vrei să știi de ce?! Pentru că el vroia ca eu să îl aștept în bucătărie lângă cutia cu cereale, cu laptele deja pus în castronașele alea verzi ale mele. Dar lui îi plăcea să se trezească înaintea mea ... Măcar de ar fi înțeles, de m-ar fi înțeles!

Nu cred că se mai întoarce și nici nu-l mai vreau, să știi. Cu ieșirile lui copilăroase și toanele lui cu adevărat prostești! Mi-a lăsat un bilet pe masa noastră din bucătărie. Mi-a venit să plâng, mă crezi? Nici n-am vrut să-l citesc; mă așteptam să scrie că sunt prea impulsivă, că nu o mai suportă pe baba de deasupra sau că am ajuns goală pentru el. Dar nu ... ! Mi-a spus că niciodată nu i-am făcut cafea dimineața și că nu poate să iubească pe cineva care nu știe să facă o cafea bună! Tu auzi, Mara? Știi că n-a fost zi încă dintr-a 10-a fără cafea! “N-ai vrut să înveți să faci cafea ... ” El n-a-nțeles că eu l-am iubit pe ascuns, că mă trezeam cum îi auzeam pașii pe podea și că-l spionam când trebăluia prin bucătărie. Făcea o cafea mediocră oricum, dar doar așa știa el să mă iubească, ăla era momentul lui în care îmi arăta că știe să iubească. Și doar atunci! Mi-a fost frică să i-l fur. De fapt, mi-a fost frică să nu cumva să înceteze să mă iubească ... Că el nu știe și nici n-a avut răbdare, măi Mara, n-a avut ... 

sursa imaginii: nu mai stiu de unde am "furat-o"

 

Cine sunt? Cine esti?

Azi sunt putin egocentrista. O sa scriu despre mine .. si despre cum vad eu toata treaba cu introvertitii si extrovertitii.

Sunt convinsa ca toti avem in jurul nostru oameni care stiu cum sa se impuna si cum sa se faca auziti, dar si persoane care prefera sa priveasca totul din "umbra". Si in definitiv e un lucru bun, zic eu, sa vezi cum e unul si cum e celalalt si sa "furi" ce iti place de la fiecare.

Cum inteleg eu oamenii extrovertiti si introvertiti?

Extrovertitii stiu cum sa se impuna, asta e clar. De obicei ei sunt cei care fac o masa intreaga sa rada cu gura pana la urechi si au cele mai tari povesti. Si chiar daca nu le au, stiu cum sa ti le prezinte si sa le faca interesante. Multa vreme i-am considerat lideri, din cauza, poate, ca i-am vazut siguri pe ei. Intre timp mi-am schimbat parerea si o sa detaliez pe parcurs. Pe scurt, extrovertitii sunt cei pe care ii observi prima data cand intri intr-o incapere, oamenii care ar fi in stare sa te ia pe sus si sa te tarasca fara voia ta de sub patura in club intr-o seara de vineri in care tot ce ai vrea tu sa faci e sa vezi un film.

Introvertitii nu ies atat de mult in evidenta la prima vedere, dar lucrurile se schimba cand ajungi sa ii cunosti (lucru care e posibil sa dureze luni, ani). Mai degraba ar vrea sa inteleaga cu cine au de-a face inainte sa vina la tine, sa aibe habar cum sa te abordeze sau sa-ti inteleaga chiar si intr-o mica masura felul de-a fi - punctul in care am descoperit ce lideri buni si extrem de calculati ar putea fi. Cred ca incearca sa se plieze dupa fiecare om in parte, mai mult decat o fac extrovertitii, pe care eu ii vad mai preocupati de a fi ei insesi. Introvertitii sunt cei pe care extrovertitii ii tarasc din cuibul lor de caldura de care povesteam mai sus.

Eu asa vad toata treaba asta. Bineinteles, nu exista pur introvertit si nici pur extrovertit. E uman sa fluctuezi dintr-o extrema in alta, iar in cazurile fericite sa gasesti un echilibru.

Acum sa va povestesc despre mine. Pe scurt, bineinteles. Niciodata n-am inteles cum poate cineva sa scrie carti despre propria persoana. Eu nu pot si nici nu vreau sa incerc. Sunt mii de lucruri pe care nu le inteleg despre mine, cu atat mai putin sa fiu dispusa sa le impartasesc unor necunoscuti.

Da, revin! Eu nu am fost niciodata genul de om care sa isi petreaca timpul in locuri galagioase, cu muzica atat de tare incat sa nu imi aud propriile ganduri pentru ca ma blocam pur si simplu. Nu functionam deloc si, pe cuvant!, am incercat. Dar aici conteaza si cu cine iesi, de ce iesi si asa mai departe. Dar, in general, nu e locul meu acolo, nu ma integrez. Si mi-a placut sa fiu eu, dar stiti cum e, cand esti presat din stanga si din dreapta faci compromisuri. Si uite asa mi-am petrecut anii de liceu in linistea mea, cu exceptii pe care le-am savurat pe indelete. N-as vrea sa fiu inteleasa gresit! Nu sunt vreun lup solitar! Am prieteni dragi, care mi-au ramas in suflet si-n topul apelurilor pe .. skype :).

Undeva prin august 2011 tot ce stiam despre mine si despre cum ar trebui sa arate viitorul si cercul meu de prieteni, etc. a disparut pur si simplu. Si n-o spun cu vreo tenta negativa. Eu am vazut-o ca pe o sansa sa ma duc in cealalta extrema. Probabil, daca atunci m-ar fi intrebat cineva ce-as fi vrut sa fiu cand ma fac mare, as fi spus pe un ton apasat si (fals) increzator: "EXTROVERTITA!". Si de aici mi-am dat tot universul peste cap.. lucru pe care abia acum cateva luni l-am constientizat. Treptat, omul ala care pleca la 7.20 spre scoala (intarziam tot timpul!) si care isi schimba directia spre Iorga (biblioteca din Ploiesti) in timp ce se dezmeticea in 35, disparuse brusc. Inlocuise mirosul de carti vechi si cafea de la McD. cu fum de tigara, bere si multe, multe nopti nedormite.. ca doar asa e cliseul din filmele americane, nu? Iar pentru o perioada chiar incepusem sa ma gandesc oare cum am stat eu in cochilie in tot timpul asta si nu am stiut ce "animal" se ascundea in mine. Cred ca aici e momentul sa spun ca parintii mei nu m-au tinut niciodata in "lesa". Pana la urma de unde scapasem?! Dar mi-o facusem cu mana mea, aici nu incape niciun dubiu.

Zilele trecute ma gandeam la ce s-a intamplat atunci. M-am temperat intre timp si acum sunt iar copilul din liceu, care intr-o seara de vineri prefera sa stea sa vada un film, sau sa iasa la un ceai. Aici intervine societatea care limiteaza forteaza introvertitii sa se comporte ca extrovertiti. Si e bine sa impingi un introvertit de la spate, dar e si mai bine doar sa ii dai cuvantul si sa-l lasi sa-si spuna si punctul lui de vedere, analizat, sucit si intors pe 100 de fete.

Mie mi-a placut mult ce-a spus Susan Cain - http://www.ted.com/talks/susan_cain_the_power_of_introverts.html . Si ea si-a spus punctul de vedere, mult mai bine prezentat. Eu mi-am dat cu parerea, asa cum ii place romanului s-o faca oricand, oricum si pe orice tema.

Ca sa inchei, mie-mi place sa sunt introvertita sau "antisociala" asa cum mi s-a spus in ultima vreme de oameni care m-au vazut o extrovertita fara cusur.In definitiv, nu poti sa impaci pe toata lumea si nici nu e sanatos. Cum spune si Susan, hai sa fim noi insine, chiar daca societatea ne vrea ... copii la indigo. 

Intre timp mi s-a racit ceaiul si de-abia astept sa ma pun sub patura si sa dau play la "Les Diaboliques". :)

sursa imaginilor: #1 #2 http://vi.sualize.us/

De ce mi-am facut blog #1 // De ce nu imi mai place Facebook-ul?

M-am gandit, pentru inceput, sa ma justific. De fapt, sa justific de ce mi-am facut blog (inca unul la colectie, de altfel). Si asta in cateva episoade .. 

Azi vreau sa vorbesc despre repulsia pe care o simt de-o vreme fata de .. Facebook! Si am un dubiu cum ca n-as fi singura...

De ce nu imi mai place Facebook-ul?

Pe scurt, am ucis microbul! Si mi-as inchide pagina cu prima ocazie daca nu ar fi ajuns deja o necesitate. Pentru ca TOT se intampla acolo, pentru ca imi e necesar - internship - si-mi face treaba mai usoara acum si, din pacate, pe viitor.

Pe larg, vreau sa ating cateva puncte:

1. Nu inteleg rostul in a avea 100 de mii de prieteni pe care, CULMEA!, nu i-ai vazut niciodata in viata asta si probabil nici nu ii vei vedea, dar insistenta de a te adauga ca prieten depaseste perseverenta unui atlet de a fi cel mai bun. Pentru asta exista subscribe. Just sayin'..

2. Check-in-ul in exces si din "patul meu", "birou"si mii de alte locuri fara sens. Si in general, check-in-ul.

3.Trendul cu pozele cu mancare, bauturi, haine noi etc. Ati inteles ideea. Lucrul asta nu ma duce cu gandul decat la "Ajutor, am nevoie de atentie!".

4. Share-uitul peste masura la sutele de concursuri din care banuiesc ca nimeni nu castiga nimic (posibil sa gresesc, asta nu diminueaza cu nimic iritarea la fiecare share).

5.  Posibil sa fiu eu intr-o pasa "antisociala", dar nu ma intereseaza ce faci, cu cine faci, cand, unde etc. La fel cum nici pe tine, cel mai probabil nu te intereseaza unde sunt si cu cine. Si ce e cu atat mai enervant ca, atunci cand pisi si pitzi se despart, se lasa cu drame - versuri, poze, piese si cate altele adresate fix lui "iubi". Dar ne maturizam mai greu, unii deloc.

6. Nu-mi place chatul si asta nu e un secret pentru cunoscuti. Nu intru in detalii; raspund la mesaje.

7. Pierdeam mult prea mult timp. Acum am lasat-o moale, intru doar sa verific mesajele si sa ma pun la curent cu paginile/lucrurile care ma intereseaza. Pe scurt, am ajuns sa il folosesc drept un twitter mai complex.

Probabil mai sunt lucruri care ma deranjeaza in mod special la Facebook, dar cele de sus ma irita pur si simplu. Si, chiar daca de un an tot fac curatenie in lista de prieteni (numarul s-a redus la jumatate si scade continuu), nu reusesc sa-mi creez un ambient placut. Pana la urma, m-am decis sa renunt. Nu o sa fiu eu persoana care o sa faca din Facebook un loc "mai bun". De altfel, fiecare e stapan pe propria pagina si o gestioneaza cum crede de cuviinta. 

Eu doar o sa ma feresc cum pot de "aglomeratie".

 :)

sursa imaginii : https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhOqe1-r1ybTm1rAMd0pEcMcV7vSw_1MMTPeLksVrcFZdOFuZvUtgf9EDX7umDjIgs3sAuMe9H9gaVMPkiE0yG69VaK8xsXsR02BRUFcTxpHrwOj0zH2Xzy20OuSAHg3QUb5n-NYKPaRRs/s320/no-facebook.png